Dezvoltare personală

Auzim foarte des în acest secol vorbindu-se despre tehnici de dezvoltare personală. Au apărut mii de cărţi cu acest subiect. Sunt mii de formatori care vorbescîn public despre ce este şi cum se realizează dezvoltarea personală. În concluzie nu mai ştim să fim noi înşine şi este necesar să ne înveţe cineva. Nu mai ştim să ne găsim menirea şi trebuie să ne-o arate cineva. Cât este mit şi cât este adevăr despre dezvoltarea personală? Care sunt, în fapt, coordonatele creştine ale dezvoltării personale a fiecărui om? Ştiaţi că în sistemul nostru şcolar se predă o disciplină numită exact aşa, „Dezvoltare personală”, încă de la grădiniţă? … Fiindcă vacanţa de vară se apropie de final, iată câteva consideraţii legate de predarea acestei discipline dintr-o perspectivă creştinească şi modernă, total diferită în conţinut şi metode faţă de ceea ce este ea acum:

De la Creangă  la secolul XXI
Dascălul modern îşi dovedeşte măiestria, inventivitatea şi vocaţia stabilind cu elevii săi o altfel de relaţie decât cea clasică, de pe vremea Calului Bălan şi a procitaniei din timpul lui Creangă, prelungită cu tot mai multe reguli, stricteţe şi rutină până în secolul XXI. Dascălul modern nu emite şi nu transmite pur şi simplu algoritmi de rezolvare de probleme, de situaţii, ci îi învaţă pe copii cum să îi găsească ei înşişi. Un profesor modern pune mai puţine întrebări şi îi determină pe elevi să formuleze, să inventeze ei întrebări interesante. Un dascăl desăvârşit nu evaluează pentru a stabili ierarhii şi pentru a categorisi, ci pentru a ajuta elevul, pentru „a-i transmite informaţii utile privind posibilităţile şi limitele sale, din perspectiva ameliorării proceselor de învăţare şi de educaţie.”  Învăţătorul care doreşte să formeze pentru viaţă, şi nu doar pentru examene, acceptă şi îndrumă chiar elevii să se îndoiască de fiecare informaţie pentru a învăţa să caute argumente, să îşi disciplineze gândirea şi să îşi motiveze voinţa spre căutare, spre învăţare.

„Dezvoltarea  personală” – un mod  de a crea
În cazul disciplinei Dezvoltare personală, verbul „a preda”, specific dascălului, nu-şi are locul. Cadrul didactic comunică, modelează, îi arată copilului cum să se descopere şi cum să descopere lumea, dar nu poate ţine prelegeri despre ceea ce înseamnă A FI. Există o „indicaţie de regie”, specifică învăţământului modern în general şi acestor ore de dezvoltare personală în special, care îi cere cadrului didactic ideal „să fie de fiecare dată proaspăt, să dea interlocutorilor săi impresia că pentru prima oară se află în situaţia respectivă” (aceea de dascăl). Pentru a-l determina pe elev să aibă încredere în el, să îşi deschidă sufletul şi mintea pentru colaborarea întru învăţare, întru descoperire a lumii şi întru autodescoperire, pentru a-l obişnui pe copil cu normalitatea unei bune relaţii cu sine, cu ceilalţi, cu lumea, cu natura, cu Dumnezeu chiar, învăţătorul trebuie să-şi „interpreteze rolul” astfel încât el şi elevul „să se simtă solidari, într-o relaţie de condiţionare reciprocă şi de afectivitate reciprocă” .
Fiindcă am amintit şi de relaţia copilului cu Dumnezeu, iată ce recomandă un slujitor al Bisericii şi al lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur, celor care doresc să situeze în poziţia îndrumători şi educatori ai copiilor: „Pune numaidecât copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu înjure, să nu se bată. Când îl vezi că-ţi calcă legea, pedepseşte-l, uneori printr-o căutătură aspră şi severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori prin cuvinte de mustrare; deşteaptă-i uneori ambiţia prin cuvinte măgulitoare de a fi mai bun decât alţii, alteori făgăduieşte-i răsplată pentru o purtare bună.”
Iată cât tact îi propunea educatorului Sfântul Ioan Gură de Aur încă de acum 1700 de ani! Ceea ce trebuie respectat şi adoptat ca un comportament strict să i se impună copilului ca lege, cu fermitate. (Regulile morale ale vieţii se cer respectate pentru buna convieţuire.) Ceea ce trebuie corectat să se îndrepte printr-o privire, cu o vorbă adaptată situaţiei. (Cuvântul are putere mare şi dacă omul ştie să-l folosească, şi dacă nu ştie.) Când copilul tinde să se descurajeze sau când tinde spre delăsare, educatorul să-l măgulească scoţându-i în evidenţă şi lăudându-i calităţile, împingându-l spre competiţie şi performanţă. (Hărnicia este un îndemn edenic!) Când se leneveşte în făptuirea celor bune, să i se promită răsplată. (Binele împărtăşit este un bine desăvârşit.) Ce sunt acestea dacă nu coordonate ale disciplinei Dezvoltare personală? 
În fapt, ce este sau ce ar trebui să fie Dezvoltarea personală? Ar trebui să fie o permanentă grijă plină de dragoste a dascălului, indiferent ce materie predă, faţă de omul pe care îl creează! Toate acestea se aplică şi părinţilor, chiar şi preoţilor.