Dincolo de moarte

Omul în faţa morţii se dovedeşte a fi neputincios şi nimic nu îl poate face să nu se cutremure la gândul că, odată, va trebui să părăsească şi el lumea aceasta, lăsându-i în urmă pe cei alături de care a trăit o viaţă întreagă. În faţa mormântului suntem îndemnaţi să cugetăm la faptul că viaţa noastră pământească este o trecere, un pas către veşnicie. Moartea cuiva, apropiat sau depărtat, trecerea cuiva din viaţa aceasta, ne îndeamnă să cugetăm la timp şi la moarte. Orice om, cel puţin în astfel de momente, poate observa că timpul nu este nesfârşit, nu este absolut şi că existenţa noastră în timp înseamnă într-un fel limitare. Timpul este început şi sfârşit, iar noi vieţuim în această dimensiune temporală pentru a dobândi fericirea veşnică. Această dimensiune este de o importanţă extraordinară deoarece în timp dobândim arvuna fericirii veşnice. Timpul şi spaţiul sunt acel ,,aici şi acum” de care pomeneşte Sfântul Simeon Noul Teolog şi în care noi lucrăm pentru mântuirea noastră. Noi trebuie să fim conştienţi de marele dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu şi anume posibilitatea de a transforma orice clipă, adică orice fărâmă minusculă de timp, într-un continuu prezent, adică în veşnicie. Prin rugăciune, mai ales, trecem dincolo de timp şi aducem, sau mai corect spus Dumnezeu ne trimite veşnicia ca răspuns. Şi aici nu este vorba de orice fel de veşnicie – aceasta poate fi şi rea – ci de buna veşnicie pe care o putem gusta încă de pe pământ prin rugăciune. Timpul nostru poate fi binecuvântat sau poate fi pierdut. Este binecuvântat prin viaţă curată îmbogăţită de revărsările harului dumnezeiesc, sau poate fi pierdut prin folosirea rea a acestuia şi prin nelucrarea în vederea înălţării noastre duhovniceşti. Ceea ce este esenţial, câştigarea sau pierderea ,,vremii” pentru mântuire se face pentru veşnicie. Timpul ne este dat pentru războiul duhovnicesc fără de care nu putem să îl urmăm pe Domnul Hristos. Trebuie să luptăm în această viaţă în primul rând cu patimile noastre, dar şi cu vrăjmaşii cei nevăzuţi care fac tot posibilul pentru a ne îndepărta de scopul autentic al vieţuirii noastre. În această luptă, noi nu suntem singuri, ci alături de noi luptă Hristos, fără de care noi nu am putea dobândi biruinţa.

Moartea şi Judecata nu pot fi ocolite
Sfârşitul timpului pentru om este moartea. În moarte, se vede crudul adevăr al existenţei noastre trecătoare. De asemenea, moartea este întâlnirea – de durată sau nu, putem afla doar din proprie experienţă – timpului cu veşnicia şi mai este trecerea timpului. Orice moarte, fie ea a unei persoane sau a întregului Univers, înseamnă sfârşitul timpului, dar în ceea ce priveşte persoana moartea înseamnă şi începutul unei noi existenţe. Privim moartea ca tragedie şi într-un fel este aşa pentru că ne-am obişnuit să trăim doar latura temporală a existenţei noastre fără ca măcar să ne gândim la veşnicie. Însă, Mântuitorul Hristos ne-a arătat că moartea nu este atotputernică şi că, pentru noi reprezintă doar un prag. Ceea ce ar trebui să ne cutremure nu este iminenţa morţii, ci răspunsul pe care noi îl vom primi la Judecată. Într-adevăr, moartea nu este de ocolit şi pentru o vreme ea desparte persoanele, dar în acelaşi timp moartea ne propulsează către veşnicie şi către Judecată. Gândind astfel, devenim mai conştienţi de responsabilitatea pe care o avem pentru faptele noastre şi trăind conştient, moartea nu va mai fi pentru noi groaznică, iar timpul va fi privit ca pregătire pentru veşnicie.