Dragostea duhovnicului faţă de cel ce se spovedeşte

 Duhovnicul cel harismatic iubeşte sufletul şi îl doare pentru el, pentru că îi cunoaşte marea lui valoare. Îl ajută în pocăinţă, îl uşurează prin spovedanie, îl eliberează de nelinişte şi îl povăţuieşte către rai. Duhovnicul se numeşte „părinte”, şi de aceea trebuie să se străduiască să fie un părinte adevărat; să mustre cu dragoste şi afecţiune dumnezeiască. Să se pună în locul fiecăruia dintre cei care se spovedesc şi să trăiască durerea aceluia, astfel încât cel ce se spovedeşte să vadă pe faţa duhovnicului zugrăvită propria lui durere. Aceasta este de trebuinţă în mod deosebit în vremea noastră, când oamenii au nevoie de puţină apă rece, şi nu de oţet tare. Cei mai mulţi, deoarece primesc înrâuriri diavoleşti, cu greu primesc un sfat duhovnicesc sau o observaţie. De aceea şi certarea trebuie să se facă cu dragoste, iar arătarea greşelii în chip discret, zâmbind, sau printr-o glumă.
Dragostea încredinţează lăuntric, în timp ce patimile sufleteşti îl trădează pe om. Atunci când nu există dragoste, observaţia se poate să se facă şi într-un mod plăcut, dar celălalt se împotriveşte, pentru că simte elementul uman în comportamentul nostru. În timp ce dacă certarea se face cu durere şi dragoste, celălalt se poate mâhni, dar în profunzime nu este rănit, deoarece simte dragostea.
Cunosc un duhovnic care este destul de gras – fireşte că şi structura lui fizică este astfel, dar se poate ca şi el să nu fie destul de atent la mâncare – dar ştiţi cât îl doare pentru aproapele, cât se interesează de cei îndureraţi? Are smerenie, pentru că spune că nu face asceză, dar totodată are şi multă bunătate, şi astfel mulţi se odihnesc mai mult la el decât la un duhovnic ascet.
Un duhovnic care nu este hotărât să meargă chiar şi în iad pentru dragostea fiilor lui duhovniceşti, nu este duhovnic.