Dumnezeu ne roagă să-I spunem „Tu”

Duhul nostru petrece într-o stare de încântare plină de mulţumire când ni se descoperă Sfânta Taină ce depăşeşte mintea zidită: Dumnezeul cel Viu, Căruia poţi să-I spui „Tu”.
Măreţia Lui ne înfricoşează, smerenia Lui ne cutremură. Şi oricât ne-am înălţa noi, din răsputeri, în atragerea noastră către El, cu bucurie simţim procesul înălţării, dar în acelaşi timp El ne apare din ce în ce mai de ne-ajuns. Se întâmplă să ajungem la neputinţă şi ne cuprinde o oarecare deznădejde, ne vedem gata a cădea - şi dintr-odată El, total neaşteptat, este cu noi şi ne îmbrăţişează cu dragoste. Dumnezeu este uimitor de paradoxal. Sufletul este gata să-L întrebe: „Dar Tu unde ai fost când mie îmi era aşa de greu?”, însă, văzându-L cu sine, nu poate să-şi rostească întrebarea.
Înţelesul părăsirii de către Dumnezeu este să ne arate că nu suntem încă gata, că încă nu ne-am săvârşit călătoria până la capăt, că avem încă a trece prin nevoinţa unei mai mari deşertări: a bea până la fund paharul pe care El l-a băut (Matei 20, 22).
Şi astfel, într-o cucernică teamă şi în lumina nădejdii ce se întăreşte, sufletul se smereşte şi se adânceşte bucuria inimii pentru înmulţirea cunoaşterii căilor lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru.