După chipul şi asemănarea Sa

 „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facere 1,26-27)
Dumnezeu ne-a fericit cu lumina zilei şi cu bogăţia pământului. Ne-a dat virtuţi care să ne îmbogăţească sufletul şi să ne fericească privirile. Ne-a dat toată dragostea Lui. Ne-a dat tot cerul şi pământul. Ne-a dat viaţa. Ne-a trimis Fiu din Fecioară să ne mântuim. Ne-a trimis îngeri şi heruvimi. Ne-a trimis sfinţi. Iată, câte daruri! Iată, câtă iubire desăvârşită şi necondiţionată!

Mama în braţele copilei
Şi noi…? Mă fericeşte pe mine, şi sper că şi pe alţii, bunătatea fetiţei mele. Sinceritatea din privirea ei, din cuvintele şi gesturile cu care mă răsfaţă zilnic. Şi acesta este un semn de iubire al lui Dumnezeu. Primesc semne de la Dumnezeu în fiecare zi prin ea. Fiecare suntem cuprinşi de tristeţi, de neajunsuri, de dorinţe de mai mult. Unii mai mult, alţii mai puţin, suntem nemulţumiţi de câte ceva. Lecţia pe care am învăţat-o nu demult a fost când mi-a spus: „Ador viaţa asta!“. Doamne, cât de mult aş vrea să o aud spunând cuvintele acestea în fiecare zi a vieţii ei! De foarte multe ori o surprind cu mâinile împreunate sau făcându-şi cruce. Îmi mărturiseşte că simte ea că aşa trebuie să facă pentru ca unele lucruri să-i iasă bine. Dacă mă vede supărată sau nervoasă se retrage şi după câteva clipe vine la mine şi mă întreabă dacă mai sunt supărată pentru că ea a spus o rugăciune pentru mine. Zilele trecute mi-a spus că îi este dor să mergem la biserică. Toate acestea ce înseamnă? Bunătate? Iubire? Am reuşit eu, bunica şi străbunica ei să o creştem „după chipul lui Dumnezeu”?. Povesteam cu ea zilele trecute despre o situaţie negativă de viaţă pe care o crease cineva. Ea mi-a spus că nu trebuie să mă supere omul respectiv pentru că Dumnezeu l-a lăsat pe pământ. Sigur că are dreptate. Dumnezeu ne-a dat după cum am enumerat mai sus câte şi mai câte. Dar nu ne-a dat răutatea. Asta nu vine de la El. Prin răutate Îi rănim dragostea.

O altă lentilă de privit pe ceilalţi
Trebuie să fim buni unii cu alţii. Dacă suntem buni cu siguranţă îi vedem cu drag pe cei din jurul nostru, nu îi vedem cu ură şi plini de suspiciuni. Nu suntem noi în măsură să criticăm şi nici să judecăm pe nimeni. Asta am învăţat-o din copilărie. Când vroiam să motivăm unele fapte ale noastre mereu ziceam că nu numai noi am făcut ceva rău. Şi ăla şi celălalt! Iar replica părinţilor era că pe ei nu-i interesează ce au făcut alţii, pe ei îi interesează ce am făcut noi, copiii lor. Cred că este un bun exemplu pentru a demonstra că nu e bine a-i vorbi de rău pe ceilalţi, ci mai bine a-ţi îndrepta propriile greşeli. Am fost educaţi ca nu cumva să vorbim rău despre cineva, să nu batjocorim, să nu ne legăm de aspectul fizic al nimănui. Pentru că aşa l-a lăsat Dumnezeu. Şi Dumnezeu ştie mai bine rostul fiecăruia. De acolo, de pe scaunul Lui din Cer, veghează tot ce mişcă-n lumea asta. Nu cred că voi reuşi să am înţelepciunea bunicii mele. Cred că asta îmi doresc. Sigur că mai încercam să povestim în casă de unul, de altul, ce mai auzeam şi noi prin lume. Niciodată nu am fost lăsaţi. Cu degetul arătător în sus ne întrerupea, lucru pe care şi acuma îl face. „Nu, nu e voie, superi pe Dumnezeu“. Aşa cum şi Sfântul Antonie cel Mare, cel pe care zilele trecute l-am serbat, a spus: „Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu-i mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor care încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie“.
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii“.