Fericiţi făcătorii de pace

„La tine mă zoresc Ziditorule a toate, la pacea care covârşeşte toată mintea, pentru că lumină sunt poruncile tale, întru care mă povăţuieşte. Judecătorului celui nedrept prin pizma evreilor dându-te, văzătorule a toate, şi judecând tot pământul cu dreptate, ai izbăvit pe Adam din osânda cea demult. Pacea ta bisericilor tale Hristoase, cu nebiruită puterea Crucii tale, cela ce ai înviat din morţi, dăruieşte-o şi mântuieşte sufletele noastre.”
 (Canonul Utreniei din Duminica a cincea după Înviere, Icosul)

Textele Sfintelor Slujbe ne învaţă multe lucruri minunate! Farmecul acestora poate fi înţeles dacă ne îndreptăm spre Dumnezeu cu grabă din primele momente ale zilei până în ultima clipă. Culmea spre care tindem pe parcursul vieţii este pacea lumii, pacea noastră interioară. De la mişcarea energică spre Dumnezeu până la pace suntem îndrumaţi de primele şapte fericiri.
În drumul nostru spre Lumina divină ne poticnim, la început, în păcatele noastre. De ele putem scăpa din darul lui Dumnezeu, ce poate fi uşor dobândit la spovedanie. Când ne plângem, sincer, păcatele, spovedindu-ne, Dumnezeu ne mângâie cu iertarea acestora şi şterge chiar şi consecinţele lor din întreg universul. (Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.)
O astfel de mângâiere te face să devii mai îngăduitor cu cei din jur, care greşesc faţă de tine. Îngăduinţa nu vine din comoditatea sau lenea de a lua atitudine. După ce trăieşti experinţa greşelilor şi greutatea îndreptării şi, mai ales, conştientizezi că fără Dumnezeu nu ai fi reuşit, nu-l mai condamni cu uşurinţă pe cel de lângă tine. Înţelegând cât de greu îi poate fi unui om în situaţia păcătoasă, îl îndrumi cu blândeţe pentru a se elibera de păcate. Cu siguranţă toţi dorim astfel de îndrumători blânzi şi înţelepţi, suntem gata să ne punem sub coordonarea lor. Aşa ajung cei blânzi să fie stăpâni pe cea mai valoroasă formă a pământului, căci omul a fost făcut din pământ. (Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.)

Dă fiecăruia ceea ce i se cuvine
Doar în lumina blândeţii, mai sus descrise, poţi înţelege ce i se cuvine fiecăruia. Fără acest urcuş sufletesc suntem tentaţi să credem că se cuvine iubire celor care ne iubesc şi pedeapsă celor care ne greşesc. „Judecând tot pământul cu dreptate”, Iisus Hristos a decis să cucerească învierea pentru oameni care, de la păcatul lui Adam, sunt robiţi de moarte. Cuprins de această sete de dreptate a luat trup uman ca să deschidă oamenilor calea spre Înviere. (Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.)
Când ne cuprinde o astfel de sete de dreptate îl putem iubi sincer pe cel inferior nouă. La acest nivel iubirea este curată şi sinceră faţă de tot omul, dar cel care se simte inferior o percepe ca milă. (Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.)
Sfinţii pot iubi, atât de curat şi de sincer, chiar şi pe cel mai josnic om, pentru că în el îl văd pe Dumnezeu. Toţi am fost creaţi după chipul Lui. În cel virtuos acest chip străluceşte, iar în cel josnic este acoperit de mizeria păcatelor şi mocirla patimilor. (Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.)
Aceştia sunt paşii pe care îi reaminteşte textul din această duminică, în cântarea a cincea de la Utrenie. Slujbele reamintesc aceste învăţături pentru ca noi să le putem pune uşor în practică în fiecare situaţie. Făcând acestea noi trăim într-o armonie cu chipul lui Dumnezeu din noi şi îi ajutăm şi pe alţi să o facă. Prin lucrare devenim fii ai lui Dumnezeu, dându-I viaţă în viaţa noastră, urmând modelul său de a ne comporta. (Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.)