Firul vieţii

Se spune într-o poveste despre un alpinist care s-a aventurat de unul singur să cucerească un vârf înalt, pregătindu-se pentru această experienţă timp îndelungat. S-a aventurat prin întuneric, prin ceaţă şi, alunecând înainte cu câţiva centimetri de vârf, a căzut într-o prăpastie. După ce, într-o fracţiune de secundă şi-a văzut tot filmul vieţii de până atunci, la câţiva paşi de moarte, a simţit cum frânghia de siguranţă s-a agăţat de ceva, oprindu-l astfel din cădere. Acum atârna în gol legat de acea frânghie. După un moment de tăcere absolută, i-a venit în minte această scurtă rugăciune: „Ajută-mă Doamne!”.
Deodată auzi o voce venită din depărtări: „Ce doreşti fiule?”.
„Salvează-mă, Doamne!”, strigă alpinistul cuprins de frica morţii.
„Chiar crezi că Eu te pot salva?”
„Da Doamne, cred în Tine”.
„Bine, daca crezi în Mine şi în salvarea Mea taie frânghia de care atârni”,spuse Dumnezeu.
Un moment de tăcere, alpinistul se îndoi şi pierdu credinţa, frânghia era singura care-l ţinea în viaţă. Hotărî să renunţe la ajutor.
A doua zi dimineaţa, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Acesta murise îngheţat de frig!
Această interesantă povestioară ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine. Să vedem cât de ataşaţi suntem de propriile noastre păreri şi că de fapt, credinţa noastră atârnă de prea multe frânghii iluzorii care ne îndepărtează de încrederea pe care ar fi firesc să o avem în Dumnezeu. Cunoaşterea, inteligenţa, situaţia materială, puterea de orice natură, pot fi frânghiile care ne leagă de fapt de moarte şi nu de viaţă. Însă toate acestea sunt dătătoare de viaţă şi pot deveni mijloace de cunoaştere a lui Dumnezeu dacă sunt însoţite de smerenie şi nu de mândrie, iar smerenia dă putere credinţei chiar şi atunci când aceasta stă atârnată în cea mai adâncă prăpastie a îndoielii.