Fiu ascultător sau fiu risipitor?

În a doua duminică din Triod se citeşte din sfânta Evanghelie o pildă foarte frumoasă cu înţelesuri adânci. Părintelui Teofil Părăian îi plăcea să  numească „Pilda fiului risipitor” altfel şi anume „Pilda tatălui iubitor” pentru că, spunea părintele, aici iese în evidenţă mai mult iubirea tatălui decât risipirea averii de către fiul cel mic. În calendarele ortodoxe Duminica a doua din Triod este numită „Duminica întoarcerii fiului risipitor” accentuându-se mesajul pozitiv pe care să îl desprindem din pildă, cel al întoarcerii noastre din rătăcirea păcatului.
Din Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32) învăţăm multe adevăruri de credinţă, între care faptul că avem un Dumnezeu iubitor care este Tatăl nostru, al tuturor şi că suntem cu toţii fii ai lui, unii suntem în categoria „celui mare” iar alţii în categoria celui „mic”. Ne putem întreba unde este mai bine să fim? Răspunsul este uşor: lângă Dumnezeu, lângă Tatăl nostru, în Împărăţia Sa, pentru veşnicie. Dar, până la veşnicie ne aşteaptă o luptă, aici pe pământ unde putem fi lângă Tatăl, dar putem să ne şi îndepărtăm de El. Dacă suntem lângă Dumnezeu, importantă este starea duhovnicească în care ne aflăm. Că putem, exterior „să fim” cu Dumnezeu, asemenea fariseului care împlinea toate cele ale legii şi care conform literei era un credincios, dar prin păcatul mândriei se îndepărtase de Dumnezeu. Putem, asemenea fiului celui mare să fim în „Casa Tatălui” şi să fim duhovniceşte departe de El. Importantă, aşadar, pe lângă prezenţa fizică este, mai cu seamă prezenţa duhovnicească. Să stăm drepţi cu inima înaintea lui Dumnezeu, să fim în stare să iubim fără urmă de invidie pe semenii noştri, chiar şi pe cei care se întorc din rătăcirea lor la un moment dat şi vin în casa Tatălui. Încă odată, pilda fiului risipitor ne scoate în faţă valoarea smereniei – fiul cel mic – şi păcatul mândriei şi al invidiei – fiul cel mare. În cele din urmă, în fiecare dintre noi se află câte puţin atât din fiul cel mare, cât şi din fiul risipitor.

Să fii frate!
Nu este bine să fii risipitor! Altfel spus nu este bine să fii în pielea fiului cel mic, cel puţin în ce priveşte perioada rătăcirii sale. Este bine să ai pocăinţa acestuia pentru că în cele din urmă păcatele ne sunt comune fiecăruia dintre noi, astfel încât putem spune că şi noi, asemenea mezinului din pildă plecăm uneori lăsându-l întristat pe Tatăl ceresc şi risipindu-ne talanţii în ţara îndepărtată a păcatului. Pe de altă parte este foarte bine ca noi să fim lângă Tatăl nostru, să îi slujim lui, să facem ceea ce este bineplăcut Lui. Dar, se întâmplă ca atâta timp cât ne aflăm în casa Lui, adică în Biserică, să trăim cu impresia greşită că Lui îi este suficientă prezenţa noastră fizică şi de aici apare …mândria în care ne diferenţiem faţă de ceilalţi, faţă de „păcătoşi” crezându-ne deja mântuiţi. Trăind şi gândind astfel avem ceva din vameş, ceva din fiul cel mare, mândria din amândoi, invidia şi indiferenţa faţă de cei mai mici, faţă de „păcătoşi”. Şi de câte ori, cu capul sus, cu pieptul umflat de impresii deşarte, nu ne manifestăm în acest fel, fiind mândri de „credinţa” noastră în virtutea căreia suntem gata să lovim, să îl repezim pe cel care ne-a jignit cu ceva, sau pe cel care „îşi risipeşte averea cu desfrânatele”! „Noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor …” spune părintele Teofil Părăian, ori fiul cel mare tocmai asta făcea, se folosea de Tatăl său într-o relaţie asemănătoare cu cea dintre un angajat cuminte şi patronul său cinstit. Era un băiat cuminte, dar nu trăia în iubire faţă de Tatăl său, ci stătea din interes cu el. Dacă l-ar fi iubit, atunci l-ar fi primit şi pe „acel fiu al Lui” – aşa cum l-a numit cu invidie pe fratele său cel mic, atunci când a aflat de întoarcerea lui – cu aceeaşi dragoste cu care a fost primit de tatăl. Noi avem multe de învăţat de aici. Trebuie să conştientizăm că, aşa cum spunea părintele Teofil Părăian, „stăm cu atâta nepăsare, stăm fără credinţă în faţa lui Dumnezeu sau poate că nici nu stăm în faţa lui Dumnezeu, ci stăm ca nişte oameni care nu ştiu de ceva mai presus de ei.” Mai presus de noi este Tatăl care îl iubeşte la fel de mult pe cel păcătos ca şi pe cel drept, iar noi trebuie să avem faţă de semenii noştri inimă de frate, aşa cum Tatăl are faţă de fiii Săi inimă de Părinte.