Gânduri

În ultima perioadă am rememorat un timp dus cu 25 de ani în urmă. Noi, mai tinerii, am revăzut imagini şi am ascultat cu atenţie lecţiile de istorie predate acum de aceia care au trăit experienţa revoluţiei şi a deceniilor de dictatură comunistă.
Cei mai cu experienţa vieţii decât noi au retrăit, sunt convinsă, sub o altă formă acele vremuri. Personal, nu am apucat din comunism decât vreo 10-11 ani. Însă, imaginile oferite de diferite posturi de televiziune mi-au trezit amintirile acelor vremuri.
Chiar îmi aduc aminte cum, la începutul zilei, tovarăşa învăţătoare dădea tonul imnului „Trei culori cunosc pe lume”. Îmi mai aduc aminte şi cum eram nevoiţi să organizăm „şedinţe de partid” periodic, şedinţe în care comandanţii de grupă dădeau raportul comandantului de detaşament, iar acesta, la rându-i, tovarăşei învăţătoare.
Ce vremuri comuniste! Dar, aşa cum au fost, ne vin în memorie mereu şi acum, în această perioadă mai mult ca alte dăţi.

Un timp … altfel!
Sunt convinsă că mai ţineţi minte că nu venea Moş Crăciun. „Tovarăşul” nu permitea! Venea Moş Gerilă. Dar oare ce poezii spuneau copiii moşului?...
„E zborul spre-nălţime, / E gândul cel înalt, / Partidul biruinţei / E următorul salt.” Şi, cu siguranţă, nu aducea nici laptopuri, nici tablete, nici smartphon-uri, nici gadget-uri. Moşul, indiferent cum era numit, respecta tradiţia şi ducea nuci, mere, şosetuţe, câte o păpuşă sau o maşinuţă peste care mai dăm şi acum prin podurile caselor noastre. Cu influenţe sau nu, am luptat pentru libertate şi democraţie. Am luptat să nu mai fim în „închisoare”. Probabil că aşa putem spune că eram: mâncarea era dată cu raţia, emisiunile TV la fel, apa curgea câte două ore dimineaţa şi două seara, curentul se oprea când îţi era lumea mai dragă... şi lista poate continua. Ca să nu fiu nedreaptă trebuie să amintesc şi faptul că s-au şi înfăptuit lucruri bune: uzine, fabrici, oraşe. Şi, aş spune eu, şcoala era şcoală. Domniilor voastre, cu siguranţă, vă vin în minte şi alte exemple de felul acesta. Să nu mai vorbim de cultură, care era şi ea cenzurată: cărţi şi cuvinte intezise. Azi, când discut la şcoală cu elevii de clasa a XII-a aceste „lecţii”, că au devenit lecţii, sunt foarte surprinşi de ceea ce aud. Regretul pe care eu îl am azi este că am ucis un conducător, pe care azi îl judecăm, în ziua Naşterii Domnului. Dar să vedem şi partea bună. Dispariţia lui a reînviat tradiţiile acolo unde au mocnit în suc propriu neputând să se manifeste. Şi mai putem ceva acum, în democraţie: să ne facem cruce şi să spunem „Doamne, ajută!” fără a ne fi teamă de cel de lângă noi.

Ca pe vremea tânără a bunicii
Putem deschide uşa preotului când vine să vestească Botezul Domnului şi îi putem învăţa pe copii la şcoală în loc de „Trei culori cunosc pe lume”: „Doamne, Doamne, / Ceresc Tată, / Noi pe Tine Te rugăm / Luminează-a noastră minte / Lucruri bune să-nvăţăm. / Că Tu eşti Stăpânul lumii / Şi al nostru Tată eşti / Şi pe toate cele bune / Numai Tu le împlineşti. Amin.” Cu această rugăciune bunica mea îmi povesteşte că începea ziua la şcoală. Rânduiala era ca până în clasa a IV-a aşa să înceapă lecţiile, iar la sfârşitul zilei rosteau:
„Toţi cu inima curată / Ţie Doamne-ţi mulţumim / Tu, cu darul Tău, Preasfinte / Ne-ajuţi oameni buni să fim. / De greşeli să ne ferim / Ţara noastră s-o iubim / Fiii Tăi iubiţi să fim / Ţie, Doamne-ţi mulţumim.” Când au fost mai mari rugăciunea „Tatăl Nostru” o rosteau în cor în fiecare zi. Mă gândesc la faptul că doar atunci când au fost mai mari şi au putut înţelege mesajul rugăciunii acesteia au fost îndrumaţi să o rostească.
 Lupta pentru democraţie din decembrie `89, printre multe alte schimbări, a adus în clasele şcolilor noastre în locul tabloului „conducătorului preaiubit” icoana Maicii Domnului şi a lui Iisus Hristos, iar în casele noastre poate arde necontenit candela iertării şi împăcării.