Gesturi de bunăcuviinţă

Auzim la tot pasul că nu mai e lumea ca altădată. Se spune lucrul acesta cu regret. Oare de ce? Pentru că lumea a evoluat. Da. Foarte adevărat. Dar cum? În bine? Şi da şi nu. Bineînţeles că este o discuţie mult mai amplă. Ce mă interesează însă este să fac o incursiune în lumea mică, dar nu lipsită de importanţă, a „salutului”. Acesta este prima manifestare de curtuazie cu care întâmpini pe cineva. Un simplu salut poate demonstra cuiva în ce măsură îl stimezi, cu condiţia să mai adaugi încă un mic gest. Universul în care ne naştem devine pentru noi centrul pământului, un axis mundi de care vom fi veşnic legaţi. Cuvântul „acasă” devine pentru noi sinonim cu „mamă”. Acolo învăţăm bunacuviinţă, respectul, bucuria, tristeţea. Acolo facem primii paşi până la masă, acolo învăţăm cuvintele care ne mângâie o viaţă. De acolo, însă, vom pleca în lume. De ce? Pentru că aşa este făcută viaţa asta. Să te desprinzi de ce îţi este cel mai drag şi, de cele mai multe ori, să-i bucuri pe mama şi pe tata de reuşitele tale. Dar, pentru că vremurile s-au schimbat, s-a schimbat şi lumea. Odată cu acestea şi respectul dintre noi are de suferit. „Sărut – mâna!” de altădată s-a transformat în banalul şi lipsitul de sens „Bună!”. Elevii aşteaptă să fie salutaţi de profesori, iar bărbaţii de doamne şi domnişoare.

Trecut şi prezent
Formele de salut care se auzeau între oameni ţin parcă de lumea ficţiunii. Existau o sumedenie de forme de salut prin care îţi arătai bucuria adevărată că întâlneşti un cunoscut şi nu numai. Îţi aduceau câte un zâmbet be buze „Sărut - mâna, doamnă!”, în timp ce aceste cuvinte erau, bineînţeles, însoţite de o uşoară plecăciune cu pălăria în mână; „Să trăieşti, stimabile!”, „ Am onoarea!”, „Respectele mele!”, şi lista poate continua. Da, lumea s-a schimbat! Aceste delicate gesturi de politeţe au fost înlocuite, din păcate, cu forme de salut care mie de multe ori nu-mi inspiră nici respect şi nici încrederea că sunt spuse din suflet. O domnişoară care trece grăbită pe tocuri „de 15” răspunde fluierăturilor şi clacsoanelor maşinilor scumpe. Fetele între ele îşi adresează saluturi „băieţoase”: „Salut, tu, fato!”. Pe băieţi îi auzi strigănd unul la celălalt „ Ce faci, bă?”. Bineînţeles aceste cuvinte nici nu mai sunt însoţite de gesturile delicate ale ridicării pălăriei fie în faţa unei doamne, fie în faţa unui domn, deoarece se află în buzunare, iar gestul de a le scoate este mult prea greoi.

Din gura mamei!
Să ne întoarcem în sânul familiei. Oare acolo nu suntem învăţaţi aceste lucruri? De ce unii învaţă şi aplică şi alţii nu? Pentru că societatea s-a schimbat. Dar de ce să nu o facem mai bună dacă avem surse şi resurse? Omul, prin natura lui, este făcut să trăiască în societate. Societatea suntem noi. La ţară, în oraşele mici sau la periferia marilor oraşe există încă bunul şi străvechiul obicei de a-i saluta pe toţi cei pe care îi întâlneşti, fie cunoscuţi, fie necunoscuţi. În locurile acestea există încă sentimentul de apartenenţă la această comunitate şi să nu saluţi atrage după sine antipatia tuturor.  Cu siguranţă, mama, cea care şi-a învăţat copilul primii paşi şi primele cuvinte, atunci când odrasla pleacă în lume îl mângâie pe cap si-i spune:
 „ Zi Tatăl nostru” seara, dragă,
Şi să te porţi la-nvăţătură!”...
Purtarea asta la învăţătură este urmată de apelativul „ Dumneata”. Cuvinte sunt multe, însă doar câteva fac pe cel căruia i le spunem să fie cu adevărat fericit. Deci fiecare cuvât şi fiecare gest contează.