Hristos – Mântuitorul lumii

Naşterea Domnului este pentru creştinătate, dar şi pentru întreaga lume, evenimentul care împarte istoria în două. Această afirmaţie este corectă şi dacă o privim numai din punct de vedere pur istoric, deoarece după Naşterea Mântuitorului „era noastră” a devenit „era creştină”, semn că timpul stă el însuşi sub puterea tainică a mântuirii aduse de Domnul Hristos, dar mai ales din punct de vedere al destinului omului în lume. Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa în lume, a readus înaintea omului veşnicia şi putinţa ca acesta să trăiască relaţia de iubire cu Dumnezeu fără de sfârşit. Noi cu toţii ştim că Domnul Hristos S-a născut, S-a făcut Om pentru „a noastră mântuire”. Dar, mai presus de toate, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om pentru că ne-a iubit, ne iubeşte şi în iubirea Sa nemărginită a vrut să ne apropie mai mult de El, se ne aducă în cea mai intimă comuniune cu Dumnezeul nostru. Iubirea L-a făcut să Se nască şi naşterea Lui nu a fost nicidecum condiţionată de ceva anume, prin urmare nici de păcat. În niciun caz nu răul a fost cel care l-a „provocat” pe Fiul lui Dumnezeu să se facă Om, căci pentru Hristos Întruparea şi întreaga Sa lucrare mântuitoare nu reprezintă un răspuns la o provocare, ci dorinţa izvorâtă din iubire de a-l aduce pe om mai aproape de El. Aceasta este marea taină a Naşterii Domnului: cum Cel Necuprins se lasă „închis” în limitele unei firi omeneşti slăbite, muritoare, bolnavă şi îndepărtată de Dumnezeu? Răspunsul care desluşeşte această taină este fără îndoială iubirea lui Dumnezeu pentru făptura Sa. Şi acum, când cu toţii aşteptăm să primim daruri de la Moş Crăciun, este bine să cugetăm la darul cel mai mare pe care ni l-a făcut prin venirea Sa în lume Fiul lui Dumnezeu: mântuirea noastră, izbăvirea din robia păcatului, recrearea noastră. Mai adânc putem spune că darul făcut nouă oamenilor şi întregii Creaţii este El Însuşi Care se face Dar de Iubire spre înveşnicirea noastră.

Darul îndumnezeirii
„Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu” – acest cuvânt al sfântului Irineu de Lyon exprimă adevăruri cutremurătoare. Dumnezeu se smereşte pe Sine pentru a ne înălţa pe noi, El ia ceea ce nu îi aparţine şi le face ale Sale tocmai pentru ca noi să putem face ale noastre cele ale lui Dumnezeu. Acest mare adevăr al Întrupării este hotarul unei lumi dominate de puterea păcatului şi începutul unei lumi noi. Dar, Întruparea mai este şi marea poticneală a raţiunii umane care, în mod firesc nu poate accepta să vadă un Dumnezeu-Om şi mai încolo, un Dumnezeu răstignit pe Cruce, iar cei care nu acceptă învăţătura creştină din acest motiv nici nu pot fi învinuiţi pentru că ei rămân la modul raţional de a vedea lumea şi pe Însuşi Dumnezeu. Ori, a fi creştin înseamnă a vedea dincolo de ceea ce se vede, a pătrunde dincolo de puterea de înţelegere a propriei noastre raţiuni, ceea ce presupune cu alte cuvinte a te înălţa tu ca om la Dumnezeu şi nu a-L pogorî pe El la puterea ta de a înţelege. Ori a face un efort ascetic de a te înălţa către Dumnezeu presupune şi această asceză a raţiunii pentru a accepta minunatul dar făcut de Dumnezeu oamenilor: El Însuşi născut ca om, nu într-un palat, ci într-o peşteră, nu înconjurat de mari dregători, ci doar de animale şi de păstori, nu într-un pat moale cu aşternuturi scumpe, ci pe fân. Dumnezeu se face adânc de smerenie pentru ca pe noi să ne înalţe, dar înălţarea noastră la Dumnezeu nu se poate face fără trecerea prin adâncul smereniei.
Crăciunul a fost transformat în curgerea anilor într-o sărbătoare a aşteptărilor greşite în care oamenii aşteaptă daruri multe, iar copiii sunt greşit îndrumaţi să se comporte asemenea. Dacă Bunul Dumnezeu ne dăruieşte tuturor iubirea Sa nemărginită noi trebuie să învăţăm să dăruim la rândul nostru aceeaşi dragoste semenilor noştri. Aşadar, praznicul Naşterii Domnului este unul al iubirii şi al darului, nu al darului aşteptat, ci al darului făcut. Naşterea Domnului să aducă bucurie şi dragoste în sufletele noastre.