Iartă-mă, Doamne!

„Greşeala recunoscută este pe jumătate iertată!” – aşa spune o vorbă din popor. Prin această zicere se scoate în evidenţă faptul că iertarea ar fi posibilă, chiar dacă numai pe jumătate, în urma recunoaşterii greşelii săvârşite. Este, altfel spus, o jumătate de măsură, jumătate specifică omului de-spiritualizat. Acest cuvânt se completează de minune cu acel „te iert, dar nu te uit!” prin care este descoperită, încă odată, neputinţa omenească de a depăşi … ranchiuna. Iertarea omenească este fără doar şi poate imperfectă şi ţine de acele jumătăţi de măsură care sunt folosite de prea multe ori în viaţă. Omul singur nu poate ierta desăvârşit pentru că fiecare dintre noi suntem, mai mult sau mai puţin, sub apăsarea păcatului. Însă, Dumnezeu iartă întru totul! El trece cu vederea orice greşeală săvârşită, nu iartă pe jumătate şi nu este pregătit în orice clipă să îţi reproşeze, sau să îţi amintească tot ce ţi-a iertat. Tatăl din Pilda fiului risipitor îl ia în braţe pe fiul care vine la pocăinţă, ba, mai mult, îi iese El însuşi în întâmpinare. De ce? Pentru că nu a încetat nicio clipă să îl iubească, nu l-a duşmănit deloc. Omul simplu iartă în chip nedesăvârşit tocmai pentru că nu îşi poate iubi vrăjmaşul şi de aceea îl consideră… vrăjmaş. Însă, omul care aspiră la îndumnezeire poate să o facă, poate acorda iertarea pe care şi el o cere de la Dumnezeu. Să ştii şi să poţi ierta, nu doar pe jumătate, este într-adevăr minune dumnezeiască şi aducătoare de Rai pe pământ.