Iepurii şi oile

Într-o bună zi, iepurii au hotărât cu toţii să se adune în pădure, să ţină sfat mare, ce să facă, ce să dreagă, să nu mai fie socotiţi cei mai laşi şi cei mai fricoşi dintre toate animalele. Ajunseseră de râsul lumii.
– Până şi copiii ne dau exemplu ca fricoşi, spuse iepurele.
– N-am văzut măcar o dată, un animal, cât de mic, să se înspăimânte de noi. Dimpotrivă, tot noi, de cum simţim o altă vietate, o luăm la goană, adaugă un altul.
– Nu-i o viaţă demnă! Ce-i de făcut? întrebă un al treilea.
– Eu zic să ne înecăm cu toţii! Mai bine să murim, decât să ducem o viaţă ruşinoasă! încheie al patrulea iepure.
Şi iepurii în cor au răspuns „Da!”. Şi toţi câţi erau la sfat au pornit-o degrabă, în coloană, spre râul cel mai apropiat.
Pe marginea râului se adăpau liniştite nişte oi. La vederea atâtor iepuri alergând, oile se speriară şi o luară la fugă; după ele, câinii, şi după câini, ciobanii, care nu înţelegeau ce anume le speriase pe oi.
Iepurii au rămas încremeniţi de ceea ce au văzut cu ochii lor, căci nu le venea să creadă. Existau totuşi vietăţi cărora să le fie teamă de ei? Atunci de ce să se mai înece? Se răcoriră cu apa proaspătă a râului, după atâta alergătură şi apoi, ţine-te de râs…şi dacă nu crăpară ei râzând de păţania aceasta, crăpară în schimb buzele lor… şi de atunci toţi iepurii au rămas cu buzele crăpate.