„Încercarea moarte n-are”

Da. De câţiva ani încoace avem noroc cu facebook-ul. Ne aminteşte în ce zi suntem, ce evenimente se desfăşoară, când e ziua unuia şi altuia, ne programăm evenimentele cu ajutorul lui sau îl rugăm să ne amintească momentul desfăşurării. Ce mai! Este parte din activitatea noastră şi am ajuns să fie nefiresc să nu găseşti pe cineva pe această reţea de socializare. Umblă vorba că dacă nu ai cont pe facebook nu exişti. Desigur că, este mult prea mult spus. Dar pentru generaţia mult mai tânără este ceva firesc.
Mi-a venit acest gând azi, când toţi „postează” pentru a primi „like-uri” la „distribuiri” pe diverse teme mai mult sau mai puţin originale. De fapt, tot mai puţin originale. Toată lumea trimite coşuleţe cu flori şi cuvinte preluate tuturor doamnelor şi domnişoarelor. Înainte de această zi s-au trimis tot felul de mărţişoare. Înainte de mărţişoare a fost plin facebook-ul de inimioare, de… Ziua îndrăgostiţilor  şi cea românească şi cea… importată. Apropo, noroc cu cea a altora că aşa ne-am adus aminte că o avem şi noi pe a noastră. Mai înainte au curs urări gârlă de Sărbătorile de iarnă. Şi uite aşa existenţa noastră de azi pare a se raporta la „am văzut pe facebook”.
Da, am recitit pe facebook zilele astea poeziile copilăriei mele. Mi-am adus aminte de serbările de la grădiniţă dedicate mamei. Atunci nu era facebook. Atunci era bucuria întâlnirii cu celălalt. Era bucuria telefonului care suna şi nu ştiai cine sună pentru a te felicita şi vremea nerăbdării de a ajunge la cutia poştală să vezi de la cine ai primit sincere urări. Era vremea când toate erau spuse frumos şi timid şi sincer. Azi, multe se spun în timp ce se butonează smartphone-ul sau tableta sau laptopul conectate fiind la vreun minecraft ce te duce într-o lume virtuală inexistentă în zilele noastre.

Să nu abuzăm
Cred că prea mult ne fură această tehnologie din fineţea umană. Am impresia că ne denaturează sentimentele umane. Trăim pentru like-uri. Cum să facem oare să ne schimbăm? Cum am putea face să redevenim umani?
Este oare cineva care nu-şi iubeşte copilul? Este oare cineva care nu-şi iubeşte mama? Este cineva oare care nu a primit măcar o floare sau un mărţişor în aceste zile? Nu! Toţi am primit. Toţi ne iubim copiii. Toţi ne iubim mamele, doamnele şi domnişoarele din viaţa noastră. Toţi. În unanimitate. Dar nu e mai frumos să o ţinem pentru noi şi pentru cei apropiaţi nouă? Poate străinul să împărtăşească aceeaşi bucurie şi acelaşi sentiment cu mine? Nu. Nu poate. Sunt lucruri fără explicaţie. E echivalent cu cel care spune că e în stare să facă moarte de om pentru copilul lui. Mâna sus ce mamă nu-şi adoră copilul! Nicio mamă nu poate spune că ea îl iubeşte pe al ei mai mult ca alta. Toate îşi iubesc copiii enorm. Toate sunt capabile de orice pentru copiii lor, fie ei mici sau mari. Fiecăreia dintre noi ni se rupe sufletul când cineva ne jigneşte copilul sau ni-l ceartă. Fie şi pe bună dreptate. Tu ca mamă eşti singura care ştii cum să o faci, chiar dacă apoi plângi pe ascuns.  
De ce nu postăm pe reţelele de socializare şi când îi certăm? De ce nu postăm şi când noi nu avem dreptate? De ce? Toate astea ce să însemne? Poate nişte nemulţumiri? Poate că suntem incapabili de a ne accepta şi de a ne înţelege în fel şi chip? Poate suntem prea exigenţi cu alţii şi cu noi înşine mult prea permisivi? Poate ar trebui ca, într-adevăr, să reflectăm asupra noastră mai mult. Şi poare ar trebui să ne limităm cercul de prieteni virtuali şi să le comunicăm pe facebook doar lucrurile neutre sufletului nostru.
Orice învăţ are şi dezvăţ. Important este să nu abuzăm de ceea ce avem. Important este ca totul să fie folosit cu măsură, cu rost, cu cap. Poate dacă încercăm, reuşim.