Încercări şi suferinţă

De ce suferim în viaţă şi pentru ce trebuie să întâmpinăm necazuri în mersul nostru prin această lume? Nu cred că este om care să nu îşi fi pus cel puţin odată această întrebare până la sfârşitul călătoriei sale către veşnicie. Suferinţa şi necazurile aduse de aceasta sunt atotprezente în umanitate. Fie că vorbim de suferinţa personală, sau de cele collective, omul este parcă predestinat către aşa ceva. Şi, dacă ne gândim la consecinţele păcatului putem spune că după cădere suferinţa face parte din firescul vieţuirii. Dar, de ce suferim? Au vreun rost toate încercările prin care omul este forţat să treacă în viaţă? Poţi să judeci, ca om, încercările din două perspective: cea duhovnicească, sau cea lumească. Omul duhovnicesc se raportează întotdeauna la necazurile şi suferinţele personale cu credinţa şi cu nădejdea că Dumnezeu, în marea Sa iubire îl încearcă, îl întăreşte pentru a-i pregătiun loc în Împărăţie. La încercările semenilor se raportează, cu dragoste şi înţelegere încercând să dăruiască, spre mângâiere celui încercat, măcar un cuvânt bun. Din păcate, tot mai puţini sunt cei care judecă duhovniceşte încercările. Ne raportăm, de obicei, la propriile încercări fără a le înţelege rostul, îndreptăţindu-ne pe noi înşine şi dând vina pe unul şi altul, dacă nu chiar pe Dumnezeu. Doar suferinţa asumată poate fi înţeleasă şi se poate transform în cale către mântuire.