Îndoiala …

 Toma reprezintă acele persoane care sunt dominate de raţionalitate, care au nevoie de dovezi. Nu sunt necredincioşi, dar pentru întărirea credinţei au nevoie de dovezi. În clipa când li s-a dat dovada, ei devin total dăruiţi şi credincioşi, mergând până la sacrificiul final, aşa cum a fost Sfântul Apostol Toma.
De ce Toma n-a fost cu ucenicii? Toţi ucenicii erau adunaţi grămadă în prima duminică, a Învierii, în casă, de frica iudeilor, spune Evanghelistul. Numai Toma nu era cu ei. Probabil că Toma a fost cel mai curajos dintre dânşii. A ieşit afară fie ca să capete informaţii, cum se spune, adică să vadă ce se mai spune despre Iisus, fie era plecat să aducă hrană, pentru că ceilalţi n-aveau curajul să iasă. De aceea când a venit Iisus, el nu era acolo. Când ei i-au spus: „Am văzut pe Domnul!”, Toma a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” (Ioan 20,25). Dar tot în ziua aceea, când Iisus S-a arătat ucenicilor şi Toma nu era, ucenicii s-au îndoit şi nu credeau că e Iisus. Deci Mântuitorul fiind cu ei şi spunându-le „Pace vouă!”, ei s-au îndoit, spune Apostolul, şi atunci Mantuitorul „le-a arătat mâinile şi coasta Sa” (Ioan 20, 20) zicându-le: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum mă vedeţi pe Mine că am” (Luca 24, 39). Deci cine este mai necredincios: Toma, care n-a văzut şi s-a îndoit, sau ucenicii care L-au văzut şi se îndoiau?

... şi credinţa lui Toma
Mântuitorul, Care ştia toate, a cunoscut îndoiala lui Toma şi a venit în mod special pentru el. Hristos vine în lumea aceasta nu numai pentru cei credincioşi sau numai pentru cei păcătoşi, ci vine şi pentru cei care trăiesc în îndoială.
Îndoiala este o acţiune demonică. Demonul caută totdeauna să insufle sufletului nostru îndoiala. Bine, cred în Dumnezeu, cred că Iisus Hristos a venit în lume, a murit şi S-a răstignit pentru a noastră mântuire, dar dacă n-a fost Fiul lui Dumnezeu? Cred că s-a făcut minunea cutare, dar dacă nu s-a făcut totuşi minunea? Aceasta este îndoiala, care e cea mai tulburătoare şi mai distrugătoare boală a sufletului.
În Apocalipsă, Îngerul Domnului, adresându-se Bisericilor din Asia Mică, spune celei din Laodiceea: „Pe tine te scuip din gura Mea pentru că nu eşti nici cald, nici fierbinte, nici rece, ci căldicică”. Dumnezeu nu iubeşte pe cei căldicei. Cel care este înfocat „impotrivă”, Dumnezeu ştie că poate fi întors. Sfântul Apostol Pavel a fost persecutorul creştinătăţii, dar când I s-a arătat Mântuitorul pe drum, s-a întors la credinţă şi a devenit cel mai mare apostol. Mai curând întorci la credinţă pe un adversar, decât pe un căldicel. Cel căldicel trăieşte în apa lui căldicică: nici nu fierbe, nici nu îngheaţă, dar nici nu aduce nimic bun.
Toma nu era un om căldicel, Toma avea credinţă, dar avea nevoie de dovezi. Mântuitorul i S-a arătat şi i-a spus: „Adu degetul încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 27). Nu spune Evanghelistul dacă Toma a pus mâna pe rănile Mântuitorului. Nu se spune nimic, dar ştim că Toma a rostit: „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!” înainte de a pune mâna în coasta lui Iisus sau în semnul cuielor, cum ceruse el. Pentru că L-a văzut pe Iisus şi a înţeles că dovada era în faţa lui. De ce dovadă mai avea nevoie, să pună mâna în coastă şi în cuie? Era acolo Mântuitorul întreg, strălucind de lumina Invierii, pătrunzând prin uşile încuiate şi prin ziduri, un Dumnezeu strălucitor, Care aducea peste tot lumina Sa.