Îndoială şi certitudine

Sfântul Toma s-a îndoit, nu a vrut să primească vestea Învierii ca pe o certitudine. Aşa a şi rămas în imaginarul colectiv ca „Toma necredinciosul”, deşi nu este singurul care s-a îndoit. Şi ceilalţi apostoli
s-au temut, şi ei au stat ascunşi de frica iudeilor, şi nici ei nu au crezut atunci când femeile mironosiţe le-au adus vestea Învierii. Cred că pronia dumnezeiască a rânduit astfel, ca Toma să nu fie acolo, pentru a da acea mărturisire scurtă,dar extrem de grăitoare: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Toma l-a iubit pe Hristos la fel ca şi ceilalţi apostoli. Era pregătit să îşi dea viaţa pentru El în orice clipă, ceea ce a şi făcut de altfel, pentru că a murit ca martir. Nu a vrut să creadă, poate şi pentru a nu-i fi înşelată dragostea sa de Hristos. A vrut să îl vadă, să se convingă de adevărul că Acela pe care îl iubeşte este într-adevăr viu. Aşa vrem şi noi, de foarte multe ori să ne convingem, scuzându-ne de îndoielile noastre prin exemplul Apostolului Toma. Dar, îndoiala lui a fost de o clipă, în momente grele pentru toţi ucenicii lui Hristos, iar devotamentul, mărturisirea credinţei lui în Hristos au fost pentru totdeauna. Acestea trebuie, în primul rând, să le reţinem din întâlnirea lui Hristos Cel Înviat, cu Apostolii şi în mod special cu Toma. „Domnul meu şi Dumnezeul meu” –poate deveni pentru fiecare dintre noi rugăciune, deopotrivă de căinţă şi de mărturisire.