Între alegerea vieţii sau a morţii

Toate cele ale omului se leagă de libertate, o componentă greu de evitat în orice abordare a vieţii umane, dar, în acelaşi timp, şi greu de lămurit. De-a lungul timpurilor filosofii s-au străduit să lămurească această problemă a libertăţii, însă tomurile scrise pe marginea acesteia nu au epuizat nicidecum tema. Este omul liber? Poate fi socotit omul o făptură liberă în mijlocul atâtor constrângeri la care viaţa îl supune zi de zi? Până unde se întinde libertatea şi dacă aceasta are limitele ei, mai poate fi numită libertate?
Părinţii Bisericii nu au avut nici ei pretenţia să epuizeze tema libertăţii umane, însă ei au privit-o întotdeauna din perspectiva vieţii duovniceşti. Omul a fost creat liber de către Dumnezeu, dar tocmai în virtutea acestei libertăţi, omul a fost chemat, în Grădina Edenului, să îşi definească şi să îşi împlinească el însuşi această libertate, în comuniunea veşnică şi deplină cu Dumnezeu. Ceea ce nu s-a întâmplat, după cum ştim, pentru că protopărinţii noştri au ales să refuze comuniunea cu Dumnezeu, exprimându-şi dorinţa de a deveni „autonomi”. Dorinţa de autonomie, care macină şi astăzi minţile şi sufletele multora dintre noi, a fost insuflată lui Adam şi Evei de diavolul, tatăl minciunii, care le-a indus acestora dorinţa deşartă de a fi „ca Dumnezeu”. Adam şi Eva nu
şi-au împlinit prin urmare libertatea, ci dimpotrivă au căzut pradă minciunii diabolice şi prin aceasta au murit duhovniceşte, mai întâi, după care au gustat şi moartea trupească pe care au transmis-o generaţiilor viitoare. Mântuitorul Hristos ne-a redat însă libertatea prin Jertfa Sa pe Cruce, prin Învierea şi Înălţarea Sa la Cer, însă pe de altă parte nu ne-a răpit libertatea de a decide noi înşine mântuirea noastră. Îl urmăm pe Hristos dacă vrem. Prin urmare, pe cât de simplă este problema libertăţii din perspectivă creştină, pe atât de complicată este în realitate. Este simplă pentru că ea se dobândeşte deplin în Dumnezeu, prin relaţia cu El, şi devine complicată pentru că ţine de voinţa noastră de a deveni liberi, ceea ce înseamnă că noi o complicăm. Însă lucrurile devin simple atâta timp cât ştim că devenim liberi în Hristos, prin Hristos şi facem tot ceea ce ţine de noi pentru a dobândi această libertate.

Sinuciderea – expresie a libertăţii?
Aşa a crezut Adam, că, îndepărtându-se de Dumnezeu, dă expresie libertăţii sale de acţiune când de fapt el a murit. Se poate spune că fapta protopărinţilor noştri a fost într-un fel o sinucidere spirituală, întrucât păcatul i-a îndepărtat de Dumnezeu, aducându-le moartea spirituală. Orice păcat săvârşit introduce treptat în făptura umană gustul rău al morţii, de care păcătosul crede că poate scăpa prin înlănţuirea plăcerilor provocate de patimi. De fapt acestea nu îi aduc decât o moarte spirituală lentă prin care, asemenea primilor oameni, se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Orice păcat săvârşit îl apropie pe om cu paşi mărunţi de moarte, reducându-i tot mai mult libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Patimile nu fac decât să îi înlănţuie firea provocându-i false nevoi care se cer satisfăcute. Şi cum orice satisfacere a patimilor aduce cu sine tot mai mult pustiirea spirituală, creând în om un vid tot mai mare, începe să apară problema sensului vieţuirii. Nu toate patimile pot fi satisfăcute, şi oricum satisfacerea  lor nu duce la împlinire. Atunci, se va întreba pătimaşul, ce rost mai are să trăiesc dacă nu pot avea ceea ce îmi doresc? Aici apare breşa, ruptura pe care diavolul o poate folosi pentru a induce în mintea omului ideea sinuciderii. Breşa în comunicarea noastră, în primul rând cu Dumnezeu, poate fi înlocuită cu acest gând negru care „înnegreşte” şi mai mult noaptea şi somnul înşelător al minţii. Ideea sinuciderii nu este nici pe departe o expresie a libertăţii umane, ci dimpotrivă, ea arată lipsa acesteia prin înlăturarea sensului vieţii. „Nu mai are rost să trăiesc” – asta îşi spune orice sinucigaş în mintea lui lipsită de dialogul cu Dumnezeu, de Cel care oferă perspectiva clară a vieţii, sensul acesteia în veşnicie, chiar şi în cele mai grele încercări prin care poate trece omul. Ca exemplu, în reeducarea din lagărele comuniste, martirii care au trecut pe acolo au rezistat tocmai pentru că aveau rugăciunea, comunicarea cu Dumnezeu, prin care suferinţa căpăta un sens înalt. Dobândirea acestui sens înalt al vieţuirii, chiar şi în cele mai grele chinuri, i-a făcut pe cei închişi în temniţe să trăiască cu demnitate suferinţele, pentru că ele aveau un sens.