Iubirea desăvârşeşte

Destul de des întâlnesc persoane care nu fac o distincţie clară între patimă şi păcat. Astfel de situaţii se pot întâlni, mai ales, la oamenii care nu sunt destul de bine ancoraţi în viaţa religioasă. Un bun creştin nu este ignorant faţă de nici o realitate şi cu atât mai puţin faţă de realităţile sufleteşti.
Lucrarea diabolică ne aduce să credem că nu sunt atât de importante distincţiile între termene şi situaţii, şi astfel să tolerăm abaterea de la normalitate. Eu nu cred că un creştin poate fi tolerant, ci iubitor. Pentru a înţelege mai bine, ce este sau nu potrivit pentru noi, cred că ar fi necesar să ne lămurim asupra tremenilor folosiţi.
TOLERÁNŢĂ, Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs.
* (Tehn.) Diferenţă dintre dimensiunea maximă şi minimă admisă în prelucrarea unui anumit material şi valoarea nominală a acestei dimensiuni. – Din fr. tolérance. Dacă înlocuim acceptarea celuilalt care se abate acceptabil de la regulă cu sprijinul de a se integra în normalitate, asta însemnă cu adevărat că suntem iubitor, mai ales dacă sprijinul este discret.
PĂCÁT Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericeşti, abatere de la o normă (religioasă). Deci, dacă suntem alături unii de alţii în depăşirea păcatelor şi nu în toleranţă faţă de ele viaţa pote deveni mai frumoasă.
Acelaşi păcat repetat frecvent (tolerat la tine însuţi sau la cel de lângă tine) devine patimă, afirmă Sfinţii Părinţi. Cu timpul devenim dependenţi de aceste fapte nefireşti, anormale, păcătoase.
PÁTIMĂ Sentiment puternic şi violent care copleşeşte pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată (aşa după cum ne defineşte dicţionarul explicativ al limbii române).
Un păcat atrage după sine altul şi împreună multe patimi. Toleranţa nu face altceva decât să ne umple de patimi. Iubirea ne eliberează de tot ceea ce este rău şi tulburător.

Dumnezeu este iubirea
Tot omul visează la o iubire perfectă. Fiecare ne străduim să-l iubim pe cel drag nouă, dar constatăm că nu putem fi perfecţi. Onest ajungem la concluzia că nici celui drag nu-i putem cere ceea ce nici noi nu putem oferi. Conform unui demers logic concluzia decentă ce se poate trage este că nu putem să ne bucurăm de o iubire perfectă. Marea taină a creştinismului este că Dumnezeu, cel perfect, s-a făcut om ca omul să devină Dumnezeu după faptă. Punctual, în ceea ce priveşte iubirea, cel care se păstrează în legătură cu Dumnezeu poate iubi desăvârşit. Noi clar avem limitele noastre, dar Dumnezeu lucrează în noi, în astfel de situaţii exact ce este necesar pentru cel pe care îl iubim. De asemenea, cel ce ne iubeşte poate să ne împlinească făcând din luminarea lui Dumnezeu exact ce ne poate umple sufletul de bucurie. Astfel iubirea poate fi perfectă chiar dacă noi suntem limitaţi.
Păcatul ne îndepărtează de la acest izvor al iubirii desăvârşite. Iar patima ne aduce să fim furioşi, ca o mare învolburată de valuri. Sufletul tulburat de atâta lipsă de împlinire nu ştie cum să se mai echilibreze. Dintr-o astfel de stare numai o dragoste jertfelnică mai ne poate scoate.
Niciun om nu este în stare să iubească o persoană atât de tulburată decât luminat de Stăpânul Hristos. El a scos umanitatea din această stare prin jertfa sa. Noi privind spre modelul Său ne golim de noi înşine şi ne umplem cu cel suferind ca să ieşim împreună la liman.
Numai înţelegând ce posibilităţi are cel suferind de a face primul pas spre despătimire vom reuşi să îl eliberăm. Oricât de mult am dori să facă paşii pe care noi îi putem face el nu va reuşi. Sacrificându-ne felul nostru de a rezolva patima aproapelui şi asimilând posibilitatea lui de a face paşi spre desăvârşire izbândim împreună cu Hristos. Parcurgând un astfel de drum pătimaşul nu se va simţi jignit de calităţile noastre şi sprijinul va avea discreţia însuşită de la Iisus Hristos.
Spre astfel de gânduri şi fapte ne îndeamnă, ca un pedagog înţelept, textul din această duminică de la cântarea a şasea a Utreniei.