Lacebunită

Nu este vorba despre o boală fizică, deşi semnele „clinice” arată prezenţa unei boli duhovniceşti. Lipsa de speranţă legată de inutilitatea acţiunilor proprii este dată tocmai de această boală. Numele ei vine de la întrebarea: la ce bun să fac cutare lucru? Această întrebare este rostită de mulţi dintre noi nu de puţine ori. Din păcate am ajuns să ne întrebăm „la ce bun?” aproape la fiecare acţiune care ne-ar putea scoate din inerţia traiului de zi cu zi. Ne întrebăm astfel, îndeosebi, când suntem chemaţi să împlinim lucrările duhovniceşti. Nu înţelegem „la ce bun”, de exemplu, să ne rugăm, deoarece finalitatea faptelor noastre se rezumă strict la dimensiunile trecătoare ale vieţii. La ce bun să mă rog, să postesc, să fac milostenie şi de aici întrebarea devine şi mai gravă atunci când în viaţă apare suferinţa, când omul este lovit de nedreptăţi, sau când pare că toate în jurul lui îi stau împotrivă. Dar psalmistul David ne învaţă că dacă Dumnezeu este cu noi de nimic nu avem a ne teme, iar dacă scopul vieţii noastre este dobândirea Duhului Sfânt, atunci… lacebunita va sta departe de noi, pentru că orice act săvârşit va avea o finalitate la Dumnezeu. Chiar şi păcatul săvârşit va fi şters prin pocăinţă, iar omul mângâiat de Dumnezeu cu darul iertării va putea înainta pe calea virtuţilor.