Lumina feţei Celui Preaînalt

Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El! Dumnezeu este iubire! Din iubire şi în iubire ne-a creat şi ne-a zidit, ne-a creat Dumnezeu; aşa l-a creat şi pe Lucifer. Şi pe el, ca şi întreaga făptură, Ziditorul l-a creat aducându-l de la nefiinţă la fiinţă prin acel „Da” al Tatălui, prin Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu (Apocalipsa 3, 14) – Amin – Să fie! Şi „Să fie” în lumină dumnezeiască necreată, eternă deci, aducere de la nefiinţă la fiinţă în lumină. În existenţă luăm cunoştinţă de noi că existăm, doar după ce am fost aduşi la existenţă. Numai în Dumnezeul Cel veşnic cunoştinţa este deodată cu existenţa. În El cunoaştem că existăm în lumină. Şi, în lumina dumnezeiască necreată, avem conştiinţa că existăm într-o familiaritate luminoasă cu Dumnezeu, ca şi cum am fi împreună întotdeauna. Aceasta e starea de a fi în lumină şi cu iubire, în Dumnezeu, prin Dumnezeu, în faţa Celui Preaînalt, a Celui veşnic. Or, trufia, acel „sui-mă-voi” demonic, întoarce privirea de la lumina feţei Celui Preaînalt către eul zidit, iar în eu, în sine, în tine însuţi redus la orgoliu, te vezi în realitatea nudă a aducerii de la nefiinţă la fiinţă, şi cu ispita nefiinţei în tine te vezi fără lumina necreată, nemuritoare, te vezi căzând năprasnic din cerul divin al existenţei. Mântuitorul descoperă, rostind: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”.