Lupul vânător

Lupul făcuse multe-n viaţa lui: prinsese fel de fel de animale şi le mâncase. Nu dădea-napoi nici de la oameni.
Făcuse multe… Şi îi ştiau cu toţii frica.
Da’ vine-o vreme când te lasă şi tinereţea. Dinţii îţi cad, privirea ţi-e ceţoasă, picioarele parcă au tremurici. Nu poţi mânca orice.
Iar în pădure, dragii mei, nu e ca între oameni, nu are cine să te-ajute la bătrâneţe, la vreme de nevoie. Şi-n zilele când vine bătrâneţea nu-i nicio carne aşa de bună, pentru măselele slăbite, decât carnea de iepuraş. Iar lupul, tot fălos, precum îl ştim.
S-a dus la regele pădurii, la urs. Era bătrân şi ursul. Îi prindea şi lui bine puţină carne moale.
S-a dus la urs, şi-a dres oleacă vocea, a dat pe spate capul şi a urlat – puţin dogit, nu-i vorbă – a izbutit însă să facă faţă.
– Măria-Ta, a spus, Tomiţă iepuraşul şi cu toţi fraţii lui fac numai rău pădurii. Rod rădăcini, mlădiţe, or să cadă copacii… Şi o să piară poprul tău de fiare… Dă-mi mie voie să fac război cu iepurii, să-i nimicesc… Şi… (i-a şoptit la ureche) jumătate din carne
ţi-o dărui ţie!
A auzit ursul de carne şi s-a înviorat.
– Aşa e! a mormăit ursul. Nu face decât rău. E mult mai rău Tomiţă decât oricare fiară. Să-l nimiceşti. Şi… (tot în şoaptă) jumătate din carne va fi a mea…
Au bătut laba.
A căutat lupul, nu ştiu unde, un arc şi o mulţime de săgeţi, un corn de vânătoare, a luat cu sine şi trei vulpi (legate, cum ţin vânătorii câinii), o traistă plină cu bucate şi o ploscă plină cu vin.
A sunat tare din corn şi a pleca lupul …departe. Dintr-o dată, ce să vezi? De ici sărea un iepure… Din colo, altul…
O lua-ntr-o parte lupul, pe urmă într-alta… Privea cruciş, că-i ţâşneau iepurii din faţă şi din spate…
Şi-atât l-au alergat, l-au păcălit, au râs de el, zile şi săptămâni întregi, că, pân-la urmă, a căzut lupul în brânci, cu botul în pământ…
Au căzut vulpile alăturea de el!
Când l-au văzut pe lup şi vulpile la rând, căzuţi cu toţii de oboseală, au năvălit Tomiţă şi iepuraşii, au mâncat tot ce-avea în traistă lupul şi i-au băut vinul din ploscă.
A stat aşa lupul, vreme îndelungată. Când şi-a venit în fire, s-a ridicat cu greu şi a pornit spre casă.
Se depărtase tare de ea şi avea cale lungă. A mers o zi, a mers o săptămână.
S-a întâlnit lupul cu pădurarul.
– De unde vii, măi lupule? l-a întrebat.
– Vin de la vânătoare!
– Unde-s blăniţele de iepuri? Sunt în traistă?…
– Mi-au mâncat iepurii şi ce-am avut…
– Da-n ploscă mai ai vin?
– Nu am nici apă chioară.
– Şi câinii tăi de vânătoare unde sunt?
– I-am mâncat eu pe toţi!…
(Mâncase vulpile pe drum, de foame!…)
A început să râdă pădurarul. Şi lupul a plecat spre casă, cu capu-n jos.
„Nu vinde pielea iepurilor din pădure… Şi nu oricine suflă-n corn e vânător!…”