Mai mare este omul în genunchi decât în picioare

Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior în cer, dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Or, Dumnezeu ne dă să alegem: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice şi trainice.
Creştinul „de duminică” merge grăbit la biserică, aprinde o lumânare, iese afară, aprinde o ţigară, apoi merge în stradă, la o nuntă, la o cumetrie, la crâşmă. Aşa e şi politicianul care îşi face poze cu călugărul cutare, cu preotul cutare, într-o biserică renumită, pozele apar în materialele de campanie electorală, lumea zice: „Uite, dom’le, ce credincios!”, în timp ce el nu are decât gândul puterii pentru sine şi pentru afacerile sale. Cam aşa arată politicianul care conduce statul azi. În cazul acesta cum să nu se implice Biserica în problemele naţiunii, care se duce de râpă cu tot felul de păstori necredincioşi sau ipocriţi?
Atâta vreme cât s-a menţinut în starea lui de puritate, a vieţii ascetice, a pustniciei, a vieţii mănăstirilor, a călugărilor dăruiţi total lui Dumnezeu, a oamenilor cu frică de Dumnezeu, poporul s-a menţinut la înălţime, n-a putut fi înfrânt.
Cei care se îndoiesc de calitatea celor din jur, sunt cei care n-au încredere în ei înşişi, care se îndoiesc de ei înşişi. Dacă omul ar avea încredere în sine, dacă s-ar cunoaşte pe sine, atunci ar putea să aibă încredere şi în aproapele său. Încrederea duce la iubire. Răul nu este în ceilalţi, răul trebuie căutat, mai întâi, de către fiecare, în sine. Un Sfânt Părinte spunea că „rugăciunea este darea la o parte a gândurilor”. Viaţa de azi e complexă, e grăbită, e plină de tentaţii, dar daţi deoparte gândurile şi în spatele lor veţi descoperi sufletul, aşa cum l-a pregătit şi întărit fiecare. Mai zice şi părintele Arsenie Boca: „Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare”.