Mănăstirea Sighişoara

Amplasată la doar patru kilometri sud de centrul municipiului Sighişoara, mănăstirea cu viaţă de obşte, ce poartă hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir”, se înscrie în categoria aşezămintelor recent înfiinţate, fără nicio legătură cu vreo mănăstire existentă în aceste locuri în veacurile anterioare, motivul înfiinţării fiind doar dorinţa credincioşilor din zonă, şi a protopopului Ioan Boian.
Cu toate că Arhiepiscopia Alba-Iuliei şi-a dat acceptul privind înfiinţarea vetrei monahale de la Sighişoara, fiind săvârşită şi slujba de sfinţire a pietrei de temelie pentru ridicarea bisericii – la 26 octombrie 1997 – în prezenţa ÎPS Andrei Andreicuţ, lucrările efective au fost demarate ceva mai târziu, mai precis după 1998. Până atunci singurul vieţuitor al mănăstirii, fratele Zaharia Boitoş, venit de la Frăsinei, nu a reuşit să înainteze cu lucrările de construcţie datorită condiţiilor precare şi lipsurilor materiale. În toamna anului 1998 a venit de la mănăstirea Lupşa (jud. Alba) protosinghelul Ghelasie Ţepeş, împreună cu alţi patru călugări (ieromonahul Emanuel, rasoforul Ioil, rasoforul Irineu şi fratele Simion), care au dat viaţă mănăstirii.
Terenul pe care este ridicată mănăstirea a fost donat de familiile Ferezan Aurel şi Elena şi Botea Maria, astfel încât la sosirea monahilor de la Lupşa s-au început ample lucrări de construcţie şi amenajare a complexului monahal. Mai întâi s-a amenajat un paraclis la subsolul actualei biserici, necesar pentru oficierea slujbelor. Apoi, între 1999-2000 s-a ridicat corpul de chilii, paraclisul (a cărui slujbă de sfinţire a fost oficiată de către ÎPS Andrei – vineri, 10 mai 2002, în Săptămâna Luminată), trapeza şi stăreţia, pentru ca în 2001 să fie demarată şi finalizată zidirea propriu-zisă a bisericii. Pentru anul următor, 2002, reţinem finisarea tuturor acestor lucrări, ridicându-se însă şi un arhondaric (casă de oaspeţi) cu 80 de locuri de cazare, o trapeză mare, clopotniţa amplasată în partea de nord-est a complexului monahal, pe sub care se face accesul în incinta mănăstirii, la care desigur pot fi amintite şi alte anexe.
Slujba de sfinţire a mănăstirii a avut loc în ziua de vineri, 6 mai 2005 – de Izvorul Tămăduirii. Cu această ocazie părintele stareţ Ghelasie a fost hirotesit arhimandrit, primind Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincţie acordată în Patriarhia Română.
Biserica a fost construită în stilul cruce greacă înscrisă, cu un mic pridvor deschis la intrare, susţinut de doi stâlpi şi încoronat de pictura în mozaic a icoanei hramului. În interior remarcăm împărţirea tripartită în pronaos, naos şi altar. Absida altarului este separată de corpul navei prin intermediul catapetesmei sculptate în lemn de stejar, la fel ca şi mobilierul interior, de către sculptorul Gheorghe Ursu din Crăcăoani (jud. Neamţ).
Pictura, realizată în vara anului 2003 în tehnica fresco, în stil neobizantin, a fost executată de Constantin Bumbu şi fiii săi Liviu şi Emanuel din Dej, pentru ca mozaicul să fie opera lui Cristian Ţighir din Timişoara.
Paraclisul, care poartă hramul „Izvorul Tămăduirii” a fost pictat în anul 2001, tot în stil neobizantin de către Nicolae George Sorin din Bucureşti, făcând parte din categoria lăcaşurilor de cult de tip sală, fără abside laterale, păstrându-se forma de navă, cu altar şi naos uşor alungit.
Din anul 1998 slujirea de stareţ a fost încredinţată Părintelui Arhimandrit Ghelasie Ţepeş, fost stareţ al mănăstirii Lupşa, fiind în acelaşi timp şi îndrumătorul unei obşti monahale ce numără alţi treisprezece vieţuitori.