Mănăstirea Tismana

Măreaţa ctitorie a Sfântului Cuvios Nicodim, Mănăstirea Tismana este aşezată pe Muntele Stârmina, la circa 5 km nord de oraşul Tismana. Numele mănăstirii vine de la o specie de conifer, care în trecut domina pădurile din împrejurimi.
Sfântul Nicodim s-a născut în secolul al XIV-lea în Serbia, la Prilep, într-o familie valahă. Înclinat de mic copil spre monahism, acesta a plecat de timpuriu spre Muntele Athos, unde a ajuns stareţ al Mănăstirii Hilandar.
Tradiţia spune că Sfântul Nicodim a primit în vis poruncă de la Maica Domnului să îi ridice mănăstire „la cascade”, aşa că a plecat de pe Sfântul Munte în căutarea acelui loc. În drumul său spre locul viitoarei Mănăstiri Tismana, Sfântul Nicodim a ridicat mai multe mănăstiri şi schituri (Vratna şi Mănăstiriţa în Serbia; Vodiţa, Gura Motrului, Topolniţa, Vişina, Aninoasa şi Prislop în Ţara Haţegului).
Mănăstirea Tismana, ctitorită de Sfântul Nicodim cu ajutorul domnitorilor Basarabi Radu I şi fiii săi, Dan I şi Mircea cel Bătrân, ar fi fost sfinţită la 15 august 1377. Tismana a fost încă de la început o mănăstire bogată, fiind înzestrată de Radu I cu multe sate şi moşii, case, vămi, odoare şi veşminte liturgice, iar de cneazul Lazăr, cu zece sate din Serbia.
Conform unor cronici întocmite de Gavriil Preotul, în secolul al XVI-lea Mănăstirea Tismana s-a aflat sub semnul unor prefaceri. La iniţiativa lui Neagoe Basarab (1512-1521) şi a doamnei sale, Despina, au avut loc lucrări de restaurare şi s-a acoperit cu plumb toată biserica. Zugrăvirea policromă a bisericii s-a făcut în 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, de către Dobromir din Târgovişte, cu cheltuiala marelui vornic al voievodului, Nedelcu Bălăceanu.
În anii 1610-1611 aşezământul monastic a avut de suferit în urma jafurilor şi a distrugerilor produse de oştile conduse de principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, care pustiiseră întreg teritoriul de la sud de Carpaţi. Ajuns domn al Ţării Româneşti în 1632, Matei Basarab a întărit Mănăstirea Tismana pentru eventualele vremuri grele: a consolidat vechile fortificaţii ale cetăţii şi a refăcut din piatră biserica spitalului mănăstiresc.
Cu precădere în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când vechile fortăreţe ale Ţării Româneşti fuseseră distruse din ordinul Porţii Otomane, Mănăstirea Tismana a fost silită de împrejurări să servească şi drept cetate. În urma luptelor dintre otomani şi austrieci, Mănăstirea Tismana a suferit multe stricăciuni.
Mănăstirea Tismana a jucat un rol foarte important în timpul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu organizând aici o bază de pregătire şi rezistenţă. A fost ultimul bastion de care s-au izbit armatele otomane, aici s-au dat ultimele lupte între panduri şi otomani, când mănăstirea a fost asediată. De-abia în 1822 biserica a fost redeschisă cultului.
Mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut, însă, cel mai fericit rezultat. Din iniţiativa domnului Gheorghe Bibescu, au fost ridicate faţade încărcate cu ornamentica neogotică apuseană, în vădit contrast cu lăcaşul din centrul incintei. În 1855 a fost dărâmat pridvorul pe trei laturi din jurul bisericii, şi înlocuit cu o construcţie mică, susţinută pe patru stâlpi, aşezată în faţa intrării de vest.
După incendiul din 1861, bolniţa de la Tismana a rămas în ruină până în 1909, dată la care s-au început reparaţiile, dar lucrările au fost întrerupte până în anul 1915. Nu s-au putut continua nici de data aceasta, întrucât în 1916 România a intrat în „Marele Război”, aşa încât abia în 1919 ctitoria basarabă a fost complet refăcută.
În 1934 au fost întreprinse săpături arheologice care au cuprins o mare parte din interiorul edificiului şi s-au extins ulterior şi în afara sa.
După instalarea regimului comunist, călugării de la Tismana au sprijinit rezistenţa anticomunistă, drept pentru care au fost siliţi să părăsească mănăstirea. Ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, a murit muceniceşte în închisoare.
Din 1949 Mănăstirea Tismana devine chinovie de maici, pentru a nu fi închisă, iar în perioada 1954-1964 Arhiepiscopia Craiovei a realizat aici ample lucrări de reconstituire a vechii înfăţişări a ansamblului mănăstiresc, inclusiv prin îndepărtarea unor elemente decorative străine arhitecturii româneşti. În anul 1983 este reconstruit pridvorul bisericii pe vechile temelii, care avea să fie pictat, între anii 1994 şi 1996, de către maestrul Grigore Popescu-Muscel.
Astăzi, Mănăstirea Tismana numără aproximativ 60 de vieţuitoare care duc viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se săvârşesc după tipicul tradiţional.