Mulţumim, bădicule!

Nu credeam să-nvăţ a trăi un sentiment de lipsă neînţeleasă. De dor care nu poate fi explicat. De simţământ nemaitrăit, nemaisimţit.
Dar l-am trăit. L-am simţit acolo în bisericuţa din uşa căreia se văd munţii Făgăraşului cei care mângâie cerul, care ne leagă de infinit, care ne unesc de nesfârşit. Am simţit fiori de care, nicicând, n-am fost conştientă că există. O slujbă frumoasă şi înălţătoare mi-a adus din nou aminte de cum era odată. Mi-a adus aminte de oamenii care erau odată şi care azi, poate, din vârful munţilor privesc spre pământ. Dascălul din strană mi-a trezit amintiri frumoase. Sigur că pentru cei care sunt acolo e ceva firesc. Sunt deja obişnuiţi cu glasul lui. El este doar fiul fostului dascăl de la strană, Gilu Leţii. Toată slujba am fost gâtuită de emoţii. Glasul lui răsuna la fel ca al tatălui său, cel care era slujitor al bisericii alături de bunicul meu, tata Ion. Da, bădicule, am retrăit prin glasul dumitale duminicile copilăriei în care veneam la biserica din Comăna şi glasul tatălui, Gilu Leţii, răsuna frumos şi înălţător.
Uitasem parcă cum răsună glasul vostru în biserică. Mi l-am adus aminte acum, duminică. Inconfundabil. Pe tot parcursul slujbei am revăzut imaginile celor care nu mai sunt. Am fost copleşită de emoţii pe care chiar nu le-am mai simţit nicicând. Am trăit sentimente ciudate. Am retrăit şi sentimentul de continuitate aproape perfectă. Mi-am dat seama că „mătăsurile moarte” n-au murit, ci doar dansează mereu primul bal, dar în alte rochii.
Ce ciudat! Revezi totul! Te recunoşti în toate. Doar pentru tine şi pentru Dumnezeu sună glasul pricesnelor aşa. Doar tu ştii ce ai trăit atuncişi ce poţi retrăi acum. Un sentiment ciudat de tristeţe şi neputinţă. „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete te vezi aievea numai în ştersele portrete.”

Obârşia dorului
Am înţeles că tot ce-i frumos nu piere. Am înţeles din nou că Dumnezeu ne iubeşte şi prin fel şi chip ne arată. Nu a ucis ceva frumos. A redat oamenilor prin alţi oameni frumosul fără margini al satului românesc autentic. Mă bucură nespus ce am retrăit. Un sentiment de dor şi bucurie, de tristeţe şi melancolie udate de lacrimi venite parcă din copilărie.
Nu am crezut să pot trăi sentimente atât de inexplicabile. Nu am crezut că timpul să fie chiar aşa de triumfător. Nu am crezut că plec dintr-un loc fără să întorc capul de teama de a nu mai plânge înc-o dată şi înc-o dată. Trăiesc sentimente de dezrădăcinare.
De-acum ne vom întoarce acolo, „la obârşie, la izvor” pentru că nici un drum nu se întoarce decât sub „chip de dor”.
Da, frăţioare, am simţit amândoi acelaşi lucru. Lacrimile noastre de duminică au fost pentru acelaşi sentiment. Sângele apă nu se face. Suntem recunoscători celor care se mai întorc printre noi sub chip de dor.
Aplauze, bădicule, pentru glasul ce răsună numai în biserica din Comăna aşa de frumos! Îţi mulţumim că prin tine am retrăit sentimente frumoase şi dureros de dulci!