Muntele şi rugăciunea

Muntele are darul lui. Şi anume, parcă te simţi altfel la munte ca în altă parte, de aceea şi excursiile le fac mulţi la munte. Preferă mulţi muntele ca loc de liniştire, ca loc de destindere. Multe dintre mânăstiri sunt la munte şi parcă-i stă bine unei mânăstiri să fie la munte.
Muntele te predispune pentru gândul la Dumnezeu. Măreţia unui munte îţi sugerează ideea măreţiei lui Dumnezeu. Muntele este ceva ce te copleşeşte. Parcă nu reuşeşti să cuprinzi un munte şi, în orice caz, nu reuşeşti să-l cuprinzi în toate laturile lui, nici de pe vârful muntelui. Aşa încât, un munte îţi poate da sugestia că Dumnezeu este necuprins. Aşa cum muntele fiind un lucru din lumea aceasta şi putând fi cercetat şi explorat, totuşi nu se poate spune că l-ai cuprins vreodată, tot aşa şi Dumnezeu rămâne Cel de necuprins.
În faţa muntelui eşti parcă veşnic predispus să te gândeşti la măreţia lui Dumnezeu, precum şi la Dumnezeul Cel necuprins, Cel nepătruns, Cel neajuns, Cel inaccesibil şi totuşi accesibil, Cel ce se descoperă şi Cel ce rămâne dincolo de ceea ce cunoaştem.
Cineva care are legătură cu Dumnezeu, numai atunci cunoaşte pe Dumnezeu, când se simte copleşit de Dumnezeu. Dacă cineva vrea să-L cunoască pe Dumnezeu în amănunţime, nu-L poate cunoaşte, n-are cum! Un Dumnezeu care ar putea fi cunoscut, n-ar mai fi Dumnezeu! Omul poate cuprinde lucruri mai prejos de el, dar nu poate cuprinde lucruri mai presus de el. Lucrurile care sunt mai presus de om îl copleşesc. Aşa ceva face într-un fel şi muntele. Şi atunci, dacă ai sensibilitate sufletească în faţa măreţiei unui munte, poţi să-ţi reverşi sufletul într-o rugăciune particulară, într-o rugăciune personală, într-o rugăciune poate fără gânduri, dar o rugăciune simţită, în care inima este pe primul loc, mai ales la munte.

Măreţia lui Dumnezeu
Nu s-ar putea zice că toţi oamenii care merg la munte se roagă şi nici măcar că majoritatea oamenilor care merg la munte se roagă. Poate că nici dintre credincioşi nu se simt toţi cu o dispoziţie sufletească pentru rugăciune şi constatăm că nici noi nu reuşim să ne revărsăm într-o rugăciune consistentă şi susţinută, chiar şi în condiţii de munte, în condiţii de apropiere de munte, în condiţii de impresii de munte. Pentru că muntele nu-i numai muntele de piatră, muntele înţeles ca un colos, ci este şi muntele cu pădure, muntele cel cu plăceri de munte, muntele cu manifestări pe care le găseşti numai acolo.
Aşa încât, este necesar să ni se sugereze gândul acesta, că ne putem ruga la munte în condiţii proprii muntelui, parcă mai bine decât în altă parte.
Ştim că rugăciunea este definită ca „vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Aşa o defineşte Evagrie Ponticul. Ce poţi spune lui Dumnezeu în apropierea unui munte, doar ceea ce seamănă cu „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. Ce poţi spune lângă un munte care se face cunoscut şi prin vuietul lui, doar: „Ridică-şi râurile, Doamne, ridică-şi râurile glasul lor, ridică-şi valurile vuietul lor” (Psalmul 92; 45). Ce poţi spune în faţa unei stânci decât ceva asemenea cuvintelor din Psalm – „Munţii cei înalţi sunt sălaşul căprioarelor şi stâncile scorburoase - adăpost fiinţelor fricoase” (Psalmul 103; 19).
Dar ca toate aceste lucruri să le avem în vedere, să le putem gândi, să le putem simţi, este necesar să avem o sensibilitate, o deschidere spre înţelegerea unor astfel de lucruri, pentru că, altfel, gândurile noastre rămân la ceea ce vedem, la ceea ce simţim, nu ne ridicăm de la contemplarea naturii la contemplarea raţiunilor din Dumnezeu ale lucrurilor si nici de la contemplarea raţiunilor nu ajungem mai departe - la contemplarea lui Dumnezeu Însuşi, mai presus de raţiunile Sale.
În faţa măreţiilor care se revarsă prin Dumnezeu prin munţi, prin ceea ce ne vorbesc munţii, ar trebui să ne revărsăm sufletul în rugăciune, considerând rugăciunea nu numai ca „vorbire a minţii cu Dumnezeu”, ci considerând rugăciunea şi ca o „bucurie care înalţă mulţumire” (aşa defineşte rugăciunea Sfântul Isaac Sirul).