Niculae la pepeni

Aşa e că n-aţi văzut niciodată un pepene făcând cu ochiul? Nici eu nu am văzut. Mai întâi, cum să facă un pepene cu ochiul, când el n-are ochi?
Totuşi, Niculae m-a oprit săptămâna trecută să-mi spună:
Ionică dragă, nu mai am pace de ieri. Am trecut pe lângă grădina lui nea Pandele şi nişte pepeni grozavi mi-au făcut mie cu ochiul. Nu mă las până ce n-oi da iama în ei.
Am înţeles cum i-au făcut pepenii cu ochiul lui Niculae. Şi am înţeles că e pe cale să săvârşească o faptă rea. Să fure.
– Niculae! Niculae! Nu te văd bine. Mă tem că după ce ţi-au făcut pepenii cu ochiul, are să-ţi joace şi gârbaciul lui nea Pandele pe spinare. Ştii că nu e de glumit cu dânsul.
– Fugi de-aci, Ionică! Eşti un fricos. Aşa te-am ştiut întotdeauna.
– Nu-s fricos, dar sunt cinstit. Nu e mai cuminte să aduni bani şi să cumperi un pepene, doi, în loc să furi?
– Eh! Cum mai vorbeşti şi tu! Parcă dacă iei un pepene, doi,  înseamnă că furi. Furi un bou, o pungă, o haină… Dar cu un pepene, înseamnă că-ţi potoleşti o poftă şi nimic mai mult. Mergi cu mine diseară?
– Ferească-mă Dumnezeu! Mai bine cumpăr. Sau dacă n-am bani, cer lui nea Pandele.
– Ţi-am spus că eşti un fricos şi un prost. Rabdă sănătos. Bună ziua.
Niculae a plecat mânios, fiindcă n-am vrut să mă fac tovarăş la furtişagul lui.
Seara, târziu, mă întorceam cu tata de la fân. Uitasem de pepenii lui Niculae. Mi-am adus aminte, când  treceam în vale, pe lângă grădina lui nea Pandele, la pârâu. Era întuneric beznă. Şi-o tăcere de se auzea cum suflă vântul prin firele de iarbă.
Deodată aud:
– Văleu! Aoleo! Lasă-mă, nea Pandele! Aoleo!
Şi pac! Şi câinii lătrând. Şi în câteva clipe o zarvă de glasuri şi de lătraturi umplu toată valea.
„Acesta e Niculae! mi-am spus eu. I s-a înfundat cu pepenii lui.”
Tata se întoarce la mine şi zice:
– Hai să vedem ce s-a întâmplat. Iar a prins Pandele vreun muşteriu la pepeni.
Păsim noi peste straturi, prin întuneric. Ajungem la coliba unde păzea, noaptea, nea Pandele. Lângă foc, Niculae, legat burduf, plângea cu nasul în ţărână.
– Iată hoţomanul care-mi strică mie de o săptămână pepenii! rosti nea Pandele, ridicându-se în picioare şi venind spre tata cu mâna întinsă. Bine că am pus gabja pe el! De o săptămână îl pândeam…
– Zău, nea Pandele, că e întâia oară când încerc, se jura Niculae. Au furat alţii. Eu până acum nici nu am ştiut că sunt pepeni în grădina dumitale.
– Taci acolo, hoţomanule! se răsti nea Pandele.
Niculae tăcea. N-avea încotro. Eu ştiam că nu furase până acum. Dar cine îl mai putea crede? Hoţul, odată prins, trăgea păcate pentru toţi hoţii.
– Să vedeţi, începe să povestească nea Pandele. Mi-a stricat zece pepeni. I-a încercat cu briceagul. A trecut de la unul la altul. Mai mare jalea. Bunătate de pepeni. Dar îi vin eu de hac. I-am tras vreo şase gârbace bune. Îl ţin legat până mâine dimineaţă. Iar mâine, cum e duminică, îi leg toţi cei zece pepeni de gât, de jur imprejur, şi îl duc aşa în faţa primăriei. Să-l vadă toată lumea…
Aşa a spus nea Pandele şi s-a ţinut de cuvânt. A doua zi, vă jur că nu-i mai făcea niciun pepene cu ochiul lui Niculae, deşi avea zece la gât, atârnând ca pungile guşaţilor.
Uitasem să adaug că aseară, când am plecat de la nea Pandele, el mi-a dat un pepene fără să-i cer.
Atunci am mulţumit lui nea Pandele. Dar am mulţumit mai ales cerului, că nu m-a adus în ispită. Altfel îi ţineam tovărăşie lui Niculae, să ajung de ocara satului.