Omul – făptură minunată! (II)

Libertatea sfinţeniei
Libertatea omului capătă sens deplin în noţiunea „chip şi asemănare” care dă adevăratul scop al fiinţei umane, pe care Însuşi Dumnezeu l-a sădit în om. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi chemaţi la împlinirea asemănării. Aceasta este desăvârşirea, sfinţenia omului atinsă de către cei care au mers pe calea cea dreaptă care duce la mântuire. Pe aceştia noi îi numim sfinţi, îi cinstim ca atare, ne rugăm lor şi îi avem ca modele de urmat pe drumul nostru către împlinirea firii. Omul creat după chipul lui Dumnezeu are caracteristici spirituale care îl deosebesc net de celelalte vieţuitoare: conştiinţă,libertate, raţionalitate etc. Aceştia sunt talanţii dăruiţi de Dumnezeu pe care, înmulţindu-i va ajunge la asemănare, la îndumnezeire.

Păcatul – pierderea libertăţii
Dacă aceste caracteristici se diminuează în om, sunt ascunse sub pământul negru al păcatului, starea fireaască a omului se întunecă, afirmă teologul grec Panayotis Nellas. „Fiind o icoană conştientă şi liberă, omul poate să ajungă până acolo încât să nu mai dorească să reprezinte Arhetipul său, ci să se exprime pe sine însuşi. În acest caz icoana/chipul se răstoarnă şi se ivesc trăsăturile materiei din care este creat omul, trăsăturile vieţii animale. Aceasta este căderea: «asemănatu-s-a dobitoacelor lipsite de minte şi s-a asemănat lor»” (Panayotis Nellas, Ortodoxia – divino-umanitate în acţiune, editura Deisis, Sibiu, 2013, pag.97). Instinctualitatea umană reprezintă „înrudirea” omului cu animalele, iar raţionalitatea firii, discernământul, putinţa de a-şi judeca propriile fapte sunt caracteristicile chipului care depăşesc instinctele. Păcatul îl apropie pe om de animalitate, deteriorează conştiinţa, iar raţionalitatea,fiind întunecată de păcat va judeca greşit faptele şi întreaga viaţă a omului. Păcătosul, nemaiavând o judecată limpede poate primi foarte uşor în fire, pe lângă păcatele trupeşti, patimi sufleteşti ca ura, gelozia, invidia, bârfa, judecarea aproapelui etc. Toate acestea sunt chipuri ale răutăţii şi îl apropie pe om de diavol, de cel care dezbină, îndepărtându-l în acelaşi timp de Dumnezeu şi de semeni. Mai mult decât atât, denaturarea schizofrenică a minţii celui păcătos, ascunderea conştiinţei sale după o judecată întinată de „spinii urii şi ai altor păcate” îl va face pe acesta să nu îşi recunoască niciodată starea de păcat în care se află şi să îi învinovăţească pe ceilalţi, sau pe Dumnezeu de starea decăzută în care se află. Bineînţeles, căderea oricărui om nu este niciodată iremediabilă cât timp acesta va trăi în trup. Întoarcerea este posibilă prin pocăinţă şi smerenie. Orice legătură ruptă prin păcat, fie cu Dumnezeu sau cu semenii, se reface prin iertare. A cere iertare este un gest pe cât de simplu pe atât de greu de împlinit de către cel scufundat în păcate pentru că acest act presupune smerenie, iar pricina tuturor păcatelor este mândria. De aceea se spune că lupta cea mai grea este aceea dusă cu tine însuţi. Restabilirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii se face, aşadar, prin gesturi simple prin care se redobândeşte totodată şi libertatea.