Până unde merge îndrăzneala neo-comuniştilor?

Este strigător la cer să vezi cum, sub umbra ocrotitoare a unei legi strâmbe şi cu multe posibile interpretări subiective, veghetorii corectitudinii politice îşi pândesc posibilele victime asemenea unor lupi hămesiţi.
Noua lor victimă este o jurnalistă, o respectabilă jurnalistă care  a avut „tupeul” să vorbească apreciativ la adresa personalităţilor incriminate de institutul „Elie Wiesel” sub protecţia acestei legi defăimătoare.
Jurnalista Oana Stănciulescu a fost desemnată de către Parlament ca membră CNA şi această desemnare are motivaţii întemeiate referitoare la trecutul şi activitatea jurnalistei. Numai că, folosind o retorică demnă de întunecaţii ani ’50, 28 de intelectuali au luat cât se poate de urgent poziţie împotriva acestei numiri.
Epitete precum „neolegionară”, „xenofobă, antieuropeană şi antidemocrată” sunt folosite pentru a caracteriza atitudinea publică a ziaristei referitoare la această lege. Deci, nu ai voie să critici legea, iar dacă îndrăzneşti să aperi vreuna dintre personalităţile incriminate de institutul „Elie Wiesel” eşti de-a dreptul … antisemit.
Se încalcă prin aceste acţiuni, în primul rând chiar dreptul la exprimare, un drept pe care ideologii de stânga îl flutură atunci când interesul lor o cere. Ceea ce au făcut cele 28 de „personalităţi” este, puţin spus, exces de zel. În virtutea dreptului la liberă exprimare, dacă ziarista Oana Stănciulescu este „neolegionară” atunci cei 28 sunt de-a dreptul … neo-comunişti.
De asemenea, tot în stil curat neo-comunist semnatarii scrisorii nu uită să le reamintească celor doi preşedinţi ai partidului care a stat la baza legii, că unul dintre membrii partidului lor a iniţiat legea.

Cine aruncă piatra?
Lucrurile se petrec întocmai ca în zicala cu piatra aruncată în apă pe care, ulterior, se străduiesc să o scoată  ceilalţi.
Una peste alta, sper ca scrisoarea să nu fie decât o mostră de reacţie nostalgică, total nepotrivită şi în acelaşi timp un imbold pentru rediscutarea legii 217, a acestei pietre care dă destule bătăi de cap şi pune la zid elita intelectualităţii interbelice.
Afirm încă o dată, nu cred că legea are un obiect real, întrucât în România nu există, la ora actuală, antisemitism. Însă, probabil, el trebuie fabricat prin scoaterea la suprafaţă a unei himere, a fantomei care bântuie minţile celor care susţin legea.
De asemenea nu pot să cred că anumite greşeli din tinereţe, accentuate şi de contextul istoric extrem de tulbure de atunci, vor putea anula valoarea morală, intelectuală, istorică a unei personalităţi, aşa cum nu cred că, de exemplu, valoarea unui poet scade dacă îi raportăm poezia la crezul său comunist. Cum poţi afirma că un om ca Mircea Vulcănescu, de o moralitate pilduitoare, este „criminal de război”? Sau Valeriu Gafencu? Sau părintele Iustin Pârvu? Şi atâţia alţii pe care numai dacă i-am enumera, am umple pagini întregi. Ca să faci aşa ceva trebuie să fii lipsit de … moralitate, de o judecată întreagă şi curată şi bântuit puţin de fantoma neo-comunistă.
Dumnezeu să lumineze minţile celor care iau hotărâri importante şi să întărească curajul celor care nu se tem să mărturisească adevărul, în pofida ameninţărilor venite din partea „oamenilor corecţi”.