Poartă a raiului

Când ajungi la o mânăstire, mai ales dacă este undeva departe de tumultul lumii ce ne înconjoară, simţi o pace lăuntrică minunată. Uneori acest sentiment se poate trăi şi într-o biserică din mijlocul oraşului sau poate chiar numai într-un peisaj foarte frumos.
Credinţa noastră afirmă despre biserici că ele sunt corăbii ce ne poartă pe marea învolburată, sau uneori chiar furtunoasă, a lumii păcătoase. Mânăstirile mai sunt numite tindă a Raiului tocmai pentru că vieţuitorii acestora se străduiesc să trăiască ca în Împărăţia lui Dumnezeu. Probabil că asta simţim când ne aflăm în astfel de locuri, pacea zidită acolo de rugăciunile moşilor şi strămoşilor noştri. Acestea ne dau o linişte, o siguranţă, o pace a unui mediu ce ne face să ne simţim bine.
Sunt oameni care trăiesc astfel de experienţe în natură aşa după cum deja am precizat. Poate că în locul acela nu a fost om care să se roage şi un ateu, în astfel de situaţii, ne poate spune că ne amăgim.

Păcatul spurcă, virtutea sfinţeşte
În felul lor cei ce afirmă acestea au dreptate, un pic. Este cât se poate de adevărat că un peisaj nedistrus de om şi intervenţia sa brutală sau iresponsabilă te poate aduce să simţi aceeaşi stare despre care am scris mai sus. Pentru că Dumnezeu a creat lumea înconjurătoare echilibrat şi asta simţim intrând în armonie cu mediul. Deci omul poate distruge aceste armonii sau se poate integra în ele. Continuând diagogul ateul poate afirma că şi în tumultul lumii oraşelor se pot trăi momente frumoase. Adevărat este că atunci când noi suntem în armonie interioară cu noi înşine avem astfel de experienţe încântătoare. Armonia interioară o pierdem din neîncrederea în noi şi mai ales în Dumnezeu şi mai grav din starea noastră păcătoasă.
Tot ceea ce facem rău acceptăm că ne tulbură, indiferent că suntem sau nu credincioşi. Fapta rea, religios vorbind, este numită păcat, de aceea în această privinţă putem avea consens cu ateul. Încredere în noi este firesc să nu putem avea deplin pentru că avem limitele noastre şi în această privinţă suntem de comun acord, toţi cei ce judecăm sănătos. Încrederea unui creştin se numeşte nădejde şi este consolidată în Dumnezeu cel fără de margini nu în puterile omeneşti. Avem nădejde că ne iubeşte şi ne ajută dacă noi vrem să fim împreună.
Despre toate acestea ne aminteşte, celor ce ştiam deja, sau ne învaţă textul din cântarea a şasea ce se cântă în această duminică la Utrenie. Pentru că repetiţia este mama învăţăturii aşa după cum afirmă în proverbe înţelepciunea populară. Învăţând bine aceste lecţii pentru viaţă simţim cum realmente suntem scoşi din neîncredere/ deznădejde şi mutaţi în viaţa cea fericită.