Postul – cale către Împărăţie

Cu voia lui Dumnezeu am intrat şi anul acesta într-un post pe care îl aşteptăm de fiecare dată cuprinşi de diverse sentimente. „Intrăm deja în post?” întreabă mulţi cu gândul că, deşi nu ar vrea, ar fi bine totuşi să renunţe la câte ceva de dragul lui Dumnezeu. „În sfârşit, intrăm în post” spun alţii, mai optimişti, cu gândul la asceza trupului, necesară după o perioadă destul de bogată în hrană de „dulce”. Alţii, mai puţini, îşi pun în mod serios şi problema însemnătăţii duhovniceşti a postului şi a renunţării la patimile sufleteşti care sunt mult mai greu de mişcat şi de îndepărtat din inimă. În acest sens, trupul poate posti mai uşor decât sufletul pentru că, slavă Domnului, în general hrana de post nu este o problemă.
Indiferent, însă, de categoria în care ne aflăm, Postul Mare – pe bună dreptate numit „mare” – ne întoarce câtuşi de puţin spre lăuntrul nostru, spre esenţa vieţii noastre.

Voinţa de a posti
„Azi am postit, pentru că nu am mâncat nimic până acum!” – această modalitate de a gândi postul am întâlnit-o nu la puţini oameni, exprimată exact prin cuvintele de mai sus. Desigur, unde a fost posibil am intrat în dialog explicând că postirea presupune voinţa de a posti. Nu posteşti pentru că eşti la dietă, nu posteşti pentru că ai un regim, sau pentru că te obligă părinţii sau, pur şi simplu pentru că ai uitat în ziua respectivă să consumi carne sau lapte! Pentru ca postul să fie unul autentic este necesar ca omul să înţeleagă rostul postului şi să vrea să îl parcurgă. Voinţa de a posti presupune un exerciţiu permanent, o luptă cu tine însuţi care nu se rezumă doar la perioadele sau zilele de post, ci au în vedere întreaga viaţă. Aşadar, postesc întrucât vreau să o fac şi înţeleg că postirea este un exerciţiu care mă îndeamnă să îmi conştientizez mai mult lipsurile, păcatele şi patimile care creează distanţă între mine şi Dumnezeu, între mine şi aproapele, iar pe mine mă sfâşie lăuntric. Şi dacă înţeleg astfel postul atunci vreau cu tot dinadinsul să postesc.

Postul duhovnicesc
„Să nu mâncaţi carne de om în post!” – astfel suna sfatul pe care îl primeam an de an, în copilărie, de la un părinte bătrân. În sinea noastră ne întrebam ce vrea să însemne acest cuvânt? Cum adică „să nu mănânci carne de om?”. Dar părintele ne explica îndată cuvântul care ne dădea bătăi de cap. Astfel aflam că invidia, ura, bârfa, judecarea aproapelui şi orice păcat de acest fel nu înseamnă altceva decât a muşca din fiinţa, din persoana aproapelui tău. Postul trupesc este degeaba dacă nu faci nimic pentru ca relaţia ta cu cel de lângă tine să fie una plăcută lui Dumnezeu. Atunci înţelegeam, dar nu aşa cum înţeleg unii dintre cei care îşi scuză lipsa preocupării de a posti prin cuvinte de genul „decât să postesc şi să înjur, sau să fac rele, mai bine nu mai postesc” – importanţa vitală a postului duhovnicesc. Celor care nu vor să însoţească – pe bună dreptate – postul cu faptele rele le spun că decât să postească şi să înjure, sau decât să meargă la biserică şi să înjure, mai bine renunţă la … înjurat şi la orice faptă rea care nu se potriveşte vieţii de creştin. Ar fi plăcut lui Dumnezeu, ar fi mult mai bine din toate punctele de vedere. Dar, din nefericire, preferăm să rămânem în mizeria păcatului, preferăm eşecul existenţial doar pentru faptul că este mai comod şi ne place să aruncăm privirea telescopică asupra păcatelor săvârşite de aproapele în loc să facem zilnic endoscopia răutăţilor noastre. În Postul Mare Biserica ne îndeamnă să aruncăm această privire critică asupra propriilor noastre păcate, raţiunea să le macine cu glasul conştiinţei pentru a le putea mărturisi în Taina Spovedaniei. Postul trupesc trebuie să fie însoţit de cel duhovnicesc şi amândouă întărite cu rugăciunea care aduce în inimile noastre harul dumnezeiesc necesar pentru lupta cu noi înşine.