Postul – câteva consideraţii

Am uneori impresia că practica postului suscita înainte mai mult interes printre oameni. Faptul de „a intra în post” era ca un eveniment care trebuia să fie pregătit cu grijă. Astăzi, însă, în vremurile lui „nu mai am timp de nimic” se pare că nu avem timp în primul rând de noi. Ne risipim energia şi în cele din urmă viaţa pe atât de multe lucruri inutile încât uităm esenţialul şi anume latura spirituală, profundă, a vieţii noastre. Primesc deseori această întrebare: „de ce (trebuie să) postim?” În primul rând nu trebuie să posteşti, adică nu eşti obligat să faci aceasta. A-ţi impune tu această practică este cu totul altceva. Postul este, până la urmă un angajament personal şi pentru a ţi-l asuma este necesar ca mai întâi să fii angrenat tu însuţi în practica religioasă care cuprinde postul. Simplu spus, este necesar să fii creştin în faptă, nu doar cu vorba. Atunci postul va deveni ceva absolut indispensabil în parcursul tău duhovnicesc pe care îl vei vedea întotdeauna ca drum către Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci postul va fi pentru tine ceva firesc, o perioadă peste care nu concepi să treci fără să ţi-o asumi.
Pentru a pune aşa problema este necesar ca omul să gândească creştineşte şi să îşi dea silinţa pentru a trăi astfel.

Rânduiala interioară
Postul înseamnă în primul rând rânduială. Este o rânduială liturgică, specifică Postului Mare, în care slujbele sunt mai multe şi îndeamnă cugetul credinciosului la o retrospectivă interioară cu ajutorul căreia să îşi cunoască propriile păcate pentru a le putea mărturisi cu durere şi pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, nu doar în taina Spovedaniei, ci cât se poate de des în spovedania interioară a cugetului. Rânduielile liturgice specifice postului ne îndeamnă la pocăinţă şi în acelaşi timp la străduinţa de a înlătura patimile de care suntem cuprinşi şi să ne îndeletnicim cu practicarea virtuţilor. Abia când omul luptă cu sine însuşi pentru dezrădăcinarea unei patimi îşi dă seama cât de firav este, în aşa fel încât nu îi este prea uşor să se despătimească. Cât îţi este de greu să renunţi la răul obicei de a înjura? Sau la bârfă, ori la fumat? Fiecare obişnuinţă dăunătoare reduce semnificativ din darul libertăţii oferit omului de către Bunul Dumnezeu. Şi mai departe, pornind de la greutatea de a renunţa la o patimă, omului „dezvăţat” de Dumnezeu îi vine greu să se vadă dintr-o dată în situaţia de a consuma aproape două luni doar hrană vegetală. „Nu pot trăi fără carne!”, mărturisesc mulţi oameni arătându-şi prin aceasta voinţa slabă în faţa hotărârii de a avea un stil de viaţă sănătos şi ortodox, adică de a pune rânduială în viaţa personală întrucât postul, pentru a fi ţinut cum se cuvine, presupune conlucrarea dintre trup şi suflet şi necesită o viaţă ascendent spirituală astfel încât trupul să fie strunit prin puterea voinţei şi prin înălţimea cugetării. Toate aceste considerente arată că un credincios care se încadrează în rânduiala Bisericii, deci şi în cea a postului, nu se limitează la partea trupească a vieţii. Poţi tu să îţi învingi ura şi mândria care te ţin departe de aproapele tău? Poţi tu să doreşti binele celui care ţi-a făcut cândva rău? Poţi să îţi corectezi obişnuinţa de a săvârşi fapte care îţi dăunează atât ţie cât şi semenului cunoscând, bineînţeles, care sunt acele fapte? Iată câteva dintre privirile introspective la care ne îndeamnă orice post pe care îl ţinem. De ce? Pentru că suntem chemaţi ca în cămara luminată a inimii să primim harul dumnezeiesc al tămăduirii pentru a-L vedea aici ca arvună, iar dincolo deplin, pe Cel ce este „Lumina cea neînserată”.