Postul – înnoirea lăuntrică

Postul este un prilej privilegiat de înnoire lăuntrică şi de sporire duhovnicească şi un post bine împlinit aduce după sine o rodire bogată şi bineplăcută.
Postul cantitativ are mai ales o funcţie regulatoare faţă de postul calitativ: el permite slăbirea trupului şi obţinerea rezultatelor dorite pentru suflet atunci când postul calitativ nu este suficient.
Eforturile făcute la nivelul trupului şi al instinctelor sau al înclinaţiilor ce ţin de el trebuie însoţite de o strădanie la nivelul minţii şi al inimii. Altfel spus, postul şi înfrânarea din timpul perioadelor de post trebuie să constea şi într-o înfrânare de la gândurile cele rele (închipuiri, amintiri, plăsmuiri), de la dorinţele şi sentimentele rele, de la vorbirea deşartă, de la judecata aproapelui şi osândirea lui, de la clevetire etc.
Credinciosul care posteşte trebuie să înceteze să-şi mai hrănească egoismul, gândindu-se mai mult la Dumnezeu (mai ales printr-o rugăciune mai deasă şi mai stăruitoare) şi la aproapele (făcând milostenie, acordându-i acestuia ajutor material, psihologic şi spiritual, rugându-se mai mult pentru el...).
Postul este caracterizat întotdeauna printr-o anumită dualitate. Crucea este izvor de tristeţe din cauza suferinţei şi a morţii Mântuitorului Hristos, dar, în acelaşi timp, ea este şi izvor de bucurie, ca semn al biruinţei Sale asupra puterilor întunericului, asupra ispitelor şi asupra morţii.
Posturile sunt şi perioade de înnoire în timpul cărora, prin intermediul practicilor ascetice, credinciosul face ca înlăuntrul său omul cel vechi să moară pentru ca omul cel nou să se poată naşte şi creşte în locul lui.
Înnoirea duhovnicească din timpul Postului Mare, care se petrece primăvara, este asemănată unei „primăveri duhovniceşti a sufletelor”, potrivit expresiei Sfântului Ioan Gură de Aur.
La un prim nivel, semnificaţia şi valoarea duhovnicească a postului şi a înfrânării este aceea de jertfă, de dar adus lui Dumnezeu, Căruia omul Îi consacră timp şi puteri duhovniceşti din cele ale firii sale.
Una dintre funcţiile postului şi ale înfrânării este aceea de a ajunge la o mai bună stăpânire a trupului care
să-l facă să se supună minţii, să-i poată fi controlate impulsurile şi diferitele înclinaţii, precum şi stările nedorite din punct de vedere duhovnicesc.
În vreme ce mâncarea şi băutura „robesc sufletul” şi simţurile, iar patimile (mai cu seamă cele legate de mâncare, de plăcerea trupească şi de bani sau de bunurile materiale) îl fac pe om sclavul lumii sensibile şi materiale, postul, înfrânarea şi milostenia (ce trebuie practicată mult mai intens în timpul postului, după cum ne îndeamnă Sfinţii Părinţi) îl fac pe om să se desprindă de această lume pământească pentru a se înălţa în lumea inteligibilă şi dumnezeiască.
Postul încetineşte funcţiile trupului, odihnindu-l în plan fiziologic, iar această odihnă se exprimă şi în plan psihic, sub forma unei liniştiri lăuntrice a tuturor simţurilor şi aptitudinilor, iar în plan duhovnicesc, sub forma unei păci pe care o simt negreşit toţi cei care-l practică aşa cum se cuvine.