Poţi să înveţi mântuirea

Paşii vremii ce duc totdeauna spre mult aşteptata primăvară se însoţesc cu treptele spre postul Paştelui. Natura începe să se dezmorţească şi de ni s-ar dezmorţi şi inimile am prăznui cu siguranţă mai împliniţi Învierea Domnului. Ne stă pildă de trăire fiecare firicel de iarbă care răzbeşte cu răbdare şi perseverenţă. Ne îmbogăţeşte de frumuseţe fiecare mugurel ce poartă încă tainic în el o floare şi un rod. Ne umplu inima de lumină şi de nădejde pildele care ne însoţesc în acest început de urcuş duhovnicesc. Sau cel puţin aşa ar trebui: să urmăm pildele, să ne îmbogăţim, să ne luminăm. Când credem că nu mai avem exemple de urmat, creata de Dumnezeu natură ne învaţă cele mai sublime lucruri pentru mântuire. Ea nu ni se impune, nu ni se zvârle în ochi, nu ne intră cu bocancii în suflet. Natura ni se propune cu delicateţe, asemenea Celui ce a creat-o. Hristos, de asemenea, ne dă pilde de pocăinţă, Biserica ni-i oferă pe sfinţi ca modele. Ce ne lipseşte oare şi ce ne opreşte să cădem în braţele Tatălui iubitor spunând: „Am greşit, Tată …!”? Fiecare început este pentru noi o nouă şansă de a învăţa mântuirea, iar natura ne este şi ea pildă. Aşa cum sub privirea blândă a soarelui orice firicel iese la lumină, sub luminarea tainică a harului orice suflet poate ieşi din întuneric la lumină prin pocăinţă.