Praznicul Schimbării la Faţă

Acest praznic împărătesc ne ajută să pricepem şi mai bine măreţia dumnezeirii şi neputinţa omului de a o cuprinde pe aceasta. Cronologic, această minune este săvârşită de Mântuitorul înainte de Patimi şi de Răstignirea pe Cruce. Cei trei apostoli prezenţi la preaslăvita minune - Petru, Ioan şi Iacob - sunt uimiţi de strălucirea Feţei Mântuitorului Hristos. Ei nu se aşteptau să vadă aşa ceva şi nici atunci nu au înţeles deplin semnificaţia minunii dovadă fiind chiar cuvintele sfântului apostol Petru care îi spune Mântuitorului: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune".(Luca 9, 33). Acest „neştiind ce spune" arată tocmai neputinţa omului de a pricepe orice minune dumnezeiască, dorinţa omului de a cuprinde tot ceea ce este dumnezeiesc în limitele raţiunii. Fireşte că apostolii au avut deplinătatea înţelegerii revelaţiei dumnezeieşti a Mântuitorului odată cu Pogorârea Duhului Sfânt.
Această frumoasă minune ne pune înainte mai multe aspecte legate de Mântuitorul Iisus Hristos şi de învăţătura Sa: legătura strânsă dintre legea Vechiului Testament - pedagog către Hristos, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel - şi învăţătura lui Hristos, arătarea Dumnezeirii lui Hristos şi implicit a adevărului că El este în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, legătura dintre lumina taborică şi lumina Învierii, prefigurarea luminii veşnice pe care o vor gusta toţi cei ce vor parcurge suişul duhovnicesc al muntelui credinţei, primind această lumină ca arvună, asemenea celor trei apostoli, încă din viaţa aceasta.

Schimbarea la inimă a omului
Mântuitorul Hristos nu S-a schimbat doar El la faţă ci, putem spune mai mult decât atât, le-a dat putere apostolilor ca să poată vedea strălucirea dumnezeirii Sale. Cu alte cuvinte Mântuitorul Iisus Hristos i-a schimbat şi pe ei, în primul rând lăuntric pentru a putea primi darul luminii taborice. Iată că acest praznic ne pune în faţă şi ne sădeşte în inimi ideea de schimbare, necesitatea schimbării în bine, pentru a putea privi cu gând curat, cu inimă curată la Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte pe noi nu este vorba despre o „schimbare la faţă", ci o schimbare în inimă pentru că aceasta este adâncul nostru de unde ies cele bune şi cele rele. Schimbarea noastră este necesară pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu. Pentru a putea face schimbarea este nevoie în primul rând de voinţă, de paşii făcuţi măcar până la poalele muntelui de unde Dumnezeu îl poate face pe cel ce suie muntele să vadă treptat lumina Sa, fără să orbească, pentru că aceasta este deodată lumină curăţitoare şi sfinţitoare.
Un alt aspect foarte frumos, legat de praznicul Schimbării la Faţă îl revelează părintele Constantin Galeriu atunci când spune că „evenimentul divin grăieşte veacului nostru: ce omul poluează, Dumnezeu transfigurează. Bătrânul proverb <> se cuvinte îndreptat: Dumnezeu-Omul şi omul lui Dumnezeu sfinţesc locul". Aceasta este o problemă gravă, extrem de actuală şi de dureroasă pentru că omul nu numai că nu sfinţeşte locul, ci tot mai mult îl pângăreşte şi asta pentru că nu mai este omul lui Dumnezeu. Omul care sfinţeşte este sfântul, sau cel care caută măcar sfinţenia străduindu-se în acest sens să urce muntele taboric al virtuţilor spre primirea deplină a luminii dumnezeieşti în inimă şi în toată făptura sa. Sfântul Serafim de Sarov este unul din exemplele cele mai elocvente al omului, al sfântului care nu mai distruge natura, ci o sfinţeşte prin dumnezeiasca lumină care iese din el ca o binecuvântare, curăţind, binecuvântând şi sfinţind totul în jurul său. Cel care se face purtător de lumină dumnezeiască răspândeşte şi în jurul său aceeaşi lumină, iar veacul nostru are nevoie tot mai mare de astfel de purtători de lumină. La primirea acestui dar şi în acelaşi timp la această slujire este chemat fiecare dintre noi.