Primul pas (I)

Este bine ştiut că una dintre problemele majore privitoare la relaţiile interumane constă în neputinţa de a ierta. Ştim şi ne spunem adeseori că „omul este supus greşelii”, iar acesta este un adevăr incontestabil. Greşeala zguduie, puţin sau mult, orice relaţie. Se trece uşor peste greşeli dacă relaţia este una întemeiată, bazată pe ceva solid. Mai spunem că „a greşi este omeneşte”, ceea ce este la  fel de adevărat. Cea din urmă maximă, atribuită filosofului antic Seneca, spune că „a greşi este omeneşte, dar a persevera este diabolic” – „errare humanum est sed perseverare diabolicum”. Citită astfel, vorba de duh, maxima filosofică are un alt înţeles. Noi când spunem că este omeneşte să greşeşti, o facem aproape de fiecare dată din dorinţa de a ne îndreptăţi pentru greşelile pe care le facem. Dacă dragostea şi respectul reciproc întăresc relaţiile dintre oameni, greşelile făcute în mod repetat îi îndepărtează pe oameni unii de alţii. Aceste aspecte ale vieţii sunt extrem de fine şi  necesită o abordare serioasă. Greşeala poate fi  făcută cu voie sau fără voie.  Dacă folosim cuvântul „eroare” provenit din latinescul „errare” înţelegem mai bine gravitatea greşelilor. Când într-un sistem apare o eroare, aceasta trebuie remediată neapărat, altfel  erorile se vor înmulţi, iar un sistem plin de erori devine în timp nefuncţional. Aşa stau lucrurile şi cu relaţiile interumane, sau între om şi Dumnezeu. Greşeala îndepărtează şi pasul către înstrăinare îl face cel care păcătuieşte. Cum se reface, însă, sistemul relaţiilor în urma unui păcat săvârşit?

Darul împăcării
Împăcarea este lucrul cel mai frumos care se poate petrece între cei care s-au îndepărtat din pricina unei  greşeli. Dar, ca de fiecare dată, primul pas este cel mai greu de făcut. Cine îl face? Logic, cel care a greşit ar trebui să îl facă! Şi dacă nu face pasul? Nu este uşor să îţi ceri iertare atunci când greşeşti, pentru că în cele mai multe cazuri, mândria este cea care intervine în mersul firesc al lucrurilor pe făgaşul împăcării. Cum să îmi cer iertare? Nu este uşor, dar nici imposibil. Cel care are demnitate va găsi resursele să facă pasul spre a-şi cere iertare. De fapt iertarea  este antidotul pe care Dumnezeu ni l-a dat, ştiind că omul este neconenit supus greşelii. În privinţa „primlui pas” o anecdotă ilustrează foarte bine CINE ar trebui „să păşească” primul.    
 
Îndemn la împăcare
„Dialog cu un ţăran:
- ...Dar nu pot, părintele meu, să-i vorbesc eu primul. Fratele meu trebuie să-mi vorbească primul. El a greşit, nu eu. Şi apoi el este mai mic decât mine.
- Tu spune-mi, cine este mai mare? Noi sau Dumnezeu?
- Mai încape întrebare? Dumnezeu, desigur.
- Cine a greşit celuilalt? Dumnezeu nouă sau noi Lui Dumnezeu?
- Noi am greşit lui Dumnezeu.
- Şi cine a făcut primul pas spre împăcare? Noi ne-am îndreptat către Dumnezeu sau El către noi?
- Dumnezeu a venit spre noi.
- Aşadar?
- Aşadar, vă mulţumesc. Aveţi dreptate. Eu voi merge primul către fratele meu.”
(părintele Epifanie Teodoropulos, Anecdote duhovniceşti cu Parintele Ioil Ianakopoulos, editura Egumeniţa, Bucureşti) .