Ramonei...

Oare de ce ne-am învăţat să dăm tot în calul care trage? Pentru că e muncitor în sensul că nu gândeşte sau, din contră, pentru că munceşte şi gândeşte? Şi mai e ceva: munceşte, gândeşte şi mai are şi înţelepciune. Adică este cam aşa cum era calul lui Harap - Alb din povestea lui Creangă.
Poate că, de multe ori, ne ignorăm unii pe alţii. Nu suntem în stare să recunoaştem câteodată că cei din jurul nostru au ceva adevărat, ceva util şi ceva bun în mintea şi sufletul lor. Dar, cu ajutorul înţelepciunii, demostează de ceea ce sunt în stare.
Îşi pun forţele şi reuşesc să facă lucruri admirabile. Se scutură de trei ori ca în basme şi, comorile sufleteşti încep să încâte pe cei care pricep şi vor să fie încântaţi.
Atunci, călare pe roibul dat de Dumnezeu în înfăptuirea  rolului pe care-l avem de îndeplinit în viaţă, pornim spre necunoscut având un singur scop: maturizarea.
Aşadar, punem zăbala în gura calului, aşezăm şaua şi dăm pinteni cât de tare putem. O facem de multe ori conştient, dar de cele mai multe ori inconştient. Parcă din inerţie. Suntem mereu cu gândul că e bine să fac asta şi asta. Trebuinţele acestea sunt de cele mai multe ori pentru confortul nostru psihic. Sau pentru mulţumirea că iată, dacă mă bucur eu se bucură şi cei din jurul meu. Şi ce poate fi mai frumos decât atunci când bucuria este din plin, alături de oamenii cu care îţi împarţi ore bune în fiecare zi?

Fapta şi răsplata
Dar, vă spun că, atunci când eşti implicat în ceea ce faci eşti şi mult mai conştient de munca pe care şi cei din jurul tău o depun. Şi, mai mult decât atât, bucuriile sunt şi mai mari. Pentru că niciodată în drumul maturizării noastre nu suntem ocoliţi de Spân, sau nu ştim de multe ori cum să-l ocolim noi, acesta îşi face simţită prezenţa mai tot timpul. Exact ca în poveste, doreşte să fure identitatea celor buni şi iertători, a celor care muncesc şi care îşi dau sufletul în tot ceea ce fac. Şi dacă fac ceva, fac din inimă. Niciodată de mântuială.
Se pune acuma întrebarea: Să aşteptăm ca Spânul să fie răzbunat sau să încercăm să facem dreptate aşa cum gândim noi că ar trebui? Merg totuşi în continuare pe principiul că Doamne-Doamne are grijă de fiecare, iar apa vie a fetei de împărat va reuşi să ne „renască”. Mai e un lucru care ne frământă de multe ori. Dacă noi suntem buni, muncitori, sensibili, implicaţi sufleteşte de ce atunci există oameni care nu înţeleg aceste lucruri şi care dau în cal cu putere fără să gândească la sufletul călăreţului? Aspectul acesta macină şi ne macină şi ne înrăieşte. Şi, Doamne, greu mai este să ignori. Dar, Doamne, oamenii care critică de pe margine ce rol au în această călătorie a noastră?  Să ne provoace lacrimile suferinţei, Ramo, ca mai apoi, lacrimile emoţiilor şi ale bucuriilor împlinite să le împărtăşeşti cu cei care înţeleg rostul călătoriei noastre, care înţeleg rostul frumosului şi al urâtului, al bunului şi al răului, al iubirii şi al urii.
Câţi dintre cei care dau în caii ce trag ştiu cât munceşte acesta şi cât plânge cu lacrimi şi fără? Cât ştiu aceştia câte lacrimi de bucurie se scurg pe obrazul nostru pentru emoţiile pe care reuşim să le aducem lumii prin crearea frumosului?
Nu ştiu, Ramo, pentru că Dumnezeu nu dă tuturor această bucurie.
Am avut momente deosebite în copilărie când, sub îndrumarea dascălilor noştri devotaţi, am ridicat săli în picioare. În sufletele noastre de copii asta a însemnat enorm. Pentru mine a constituit importante temelii ale educaţiei în spiritul frumosului, al respectului şi al toleranţei.
Ei, asta facem noi acum, Ramo! Cât poate fi de frumos că reuşim să aducem aplauze muncii noastre depuse cu cei care-şi construiesc acum viitorul.
Fie că unii înţeleg, fie că nu, să punem în continuare căpăstrul pe cal şi ... pinteni!
Şi, desigur, ştii că binele învinge răul şi că Harap-Alb a fost în final răzbunat.