Răspunderea pentru celălalt

Pentru a putea să insufle duhul de comuniune şi celorlalţi, creştinul trebuie să simtă şi să trăiască el însuşi comuniunea Sfintei Treimi, să se umple de iubirea Ei, pentru a dărui şi celorlalţi din această iubire; ori numai detaşându-ne de viaţa îngustă a egoismului, ne umplem de viaţa plină de iubirea a Dumnezeirii Celei întreit sfinte. Detaşarea de egoism, renunţarea la el, ne ajută să îi înţelegem mai bine pe ceilalţi, să fim altruişti, fără această înţelegere a aproapelui comuniunea neputând fi realizată. Detaşarea de egoism înseamnă pe de altă parte şi renunţarea la patimile care îşi au izvorul în om acţionând asupra lui pentru a-i dărui „fericirea” iluzorie a trăirii în păcate. Renunţarea la patimi este absolut necesară, iar aceasta nu înseamnă „pierderea persoanei credinciosului, pentru că cine se scufundă din dragoste într-o altă persoană, chiar dacă aceea este infinită, nu se topeşte în ea. Cele două persoane care se unesc din dragoste, nu-şi pot menţine dragostea decât rămânând conştiente una de alta, bucurându-se una de alta. Dragostea fiind bucuria cea mai mare a cuiva de altcineva, unirea fără confuzie a celor ce se iubesc e o caracteristică de nepierdut a ei” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE – „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”). Caracteristica principală a comuniunii interumane este dragostea şi un om înduhovnicit trebuie să ştie să dăruiască dragoste semenilor. Dragostea este cea care ţine nedespărţită – de interese, de patimi, de egoism – o comunitate umană, pentru că „dragostea niciodată nu piere” şi omul duhovnicesc trebuie să aibă dragoste faţă de toţi oamenii, o dragoste spirituală îndreptată în cele din urmă către Dumnezeu, pentru că numai aşa poate fi desăvârşită fiind trăită în Cel care este iubire.

Unitatea cuvântului
Pe lângă iubire, ca factor nelipsit al comuniunii apare pentru om necesitatea comunicării cu semenii, a dialogului, întrucât prin cuvânt acesta arată cât se poate de clar că el este doritor de comuniune. Cuvântul trebuie să zidească, să îi unească pe oameni şi omul duhovnicesc trebuie să vegheze cu mintea la acest lucru, dăruind celorlalţi cuvinte folositoare pentru mântuire, cuvinte care să îi unească pe oameni şi în acelaşi timp să realizeze unirea dintre ei şi Dumnezeu. Cuvintele trebuie să fie bune şi frumoase căci ele pot fi şi rele – realitatea zilelor noastre o dovedeşte cu prisosinţă – iar cuvântul rău nu uneşte, ci dezbină. Cuvântul trebuie să fie bun, chip al Logosului divin  şi această bună cuvântare către semeni o poate realiza cel mai bine omul duhovnicesc. „Faptul că omul este o fiinţă cuvântătoare este dovada că fiecare are nevoie de alţii. Faptul că un om îşi dezvoltă personalitatea şi umanitatea sa vorbind altora şi auzind pe alţii, demonstrează că el este legat prin structura sa, conştient, de alţii” (C. Nemţeanu – „Comunicare sau înstrăinare”). Acest fapt al legăturii cu ceilalţi, face ca fiecare om să fie responsabil de destinul celorlalţi. Omul duhovnicesc, datorită stării înalte în care se află, are o responsabilitate mai mare pentru destinul omenirii deoarece el trebuie să împărtăşească şi celorlalţi învăţăturile duhovniceşti pe care şi el le-a primit la rândul său, prin împărtăşire de la alţi oameni duhovniceşti.
Cuvântul fiind energia care uneşte persoanele într-un mod foarte real – prin cuvinte se pot exprima emoţiile, trăirile, tot ceea ce ne leagă de Dumnezeu şi de celălalt – omul duhovnicesc este cel care dă naştere unor cuvinte duhovniceşti izvorâte din trăirea lui şi care pot uni pe toţi oamenii în acelaşi duh. Cel care trăieşte într-o relaţie vie cu Hristos, are o răspundere mult mai mare pentru semenii lui decât are un om obişnuit. 

Foto: Oana Nechifor