Religia – afară din şcoli? (II)

În numărul trecut arătam că argumentele aduse pentru eliminarea Religiei din şcoală sunt cel puţin neserioase. Vreo doi ani s-a tot discutat despre Vasilică pe care Dumnezeu l-a pedepsit trăgându-i scara de sub pom, sau de aşa-zisele traume pe care le provoacă prezenţa simbolurilor religioase – icoane şi cruci – în şcoli.
Este cât se poate de clar că seculariştii care promovează astfel de idei se aliniază unui curent ideologic de factură atee pe care noi, aici, l-am cunoscut îndeajuns ca aperitiv la doctrina politică a comunismului.

De la Parlament la Curtea Constituţională
Recent, Curtea Constituţională a declarat că articolul din Legea educaţiei care prevede ca părinţii elevilor minori sau elevii înşişi în cazul celor majori, să depună o cerere scrisă în cazul în care nu vor să studieze religia, este neconstituţional. Spune CC că, de fapt, cererea scrisă ar trebui să fie făcută în cazul în care copilul vrea să studieze religia.
În ţările reprezentative ale UE se studiază Religia în şcolile publice, iar un astfel de articol de genul celui avizat de CC, în acestea, este perfect legal. Astfel, în ţările respective părinţii sau copiii care au împlinit 14 ani, pot face o astfel de cerere dacă nu vor să studieze Religia, oferindu-li-se în schimb posibilitatea de a studia disciplina Etică (în Austria), Educaţie morală (în Belgia), Filosofie aplicată, Etică (în Germania) etc. (vezi pentru informaţii elaborate articolul foarte bine documentat care poate fi găsit online la adresa: http://www.orthodoxero.eu/media/Documente/Religia%20in%20Uniunea%20Europeana.pdf). Oare chiar au rămas în urmă în privinţa respectării drepturilor omului state precum Austria, Germania, Belgia?
Este curios lucru cum acelaşi CCR, la intervenţia „vestitului” profesor buzoian care s-a războit cu icoanele, Emil Moise, în anul 2012 a respins în unanimitate solicitarea acestuia referitoare la legea respectivă. De această dată majoritatea membrilor CCR au declarat legea ca neconstituţională.
Desigur, comentariile au fost de acum până atunci, şi vor mai fi cu siguranţă, pro şi contra. Sunt şi unii intelectuali care se erijează în apărători ai „drepturilor fundamentale” ale cetăţenilor. Însă, ce reprezintă un drept? A putea studia religia de care aparţii fără să fii îngrădit nici măcar de o cerere, sau a fi ateu? Desigur şi unul şi altul sunt drepturi esenţiale care provin din libertatea de manifestare, însă aşa cum democraţia înseamnă pur şi simplu decizia majorităţii şi aici, deocamdată, oamenii religioşi – fie ei ortodocşi, catolici, protestanţi sau necreştini – sunt net majoritari, ori numai ideea de a completa an de an nişte cereri de către, probabil nouăzeci la zută dintre elevi, este o nebunie. În loc să simplificăm lucrurile le complicăm.
Este mult mai simplu ca minoritatea celor care nu vor să studieze religie să facă aceste cereri. Fără a fi umiliţi, fără a se simţi îngrădiţi, sunt deja părinţi care fac acest lucru. Este mult mai simplu, însă aici este vorba de viclenie şi de perfidie. De ce? Pentru că, fiţi convinşi, nu se dau ateii de ceasul morţii din prea marea grijă faţă de respectarea libertăţii religioase. Însă, pentru că sunt o minoritate, tactica abordată este aceea a paşilor mărunţi. Nu pot da pur şi simplu cu bocancul în gura „religioşilor”.
Dacă însă contextul cultural, social şi mai ales cel politic le-ar permite, fiţi sigur că nu s-ar mulţumi doar cu un biet bocanc. A, că sunt şi intelectuali printre atei, sau în jurul lor? N-are a face. Nici între tovarăşii care ne-au condus jumătate de veac nu au fost doar inculţi. Au fost mulţi învăţaţi, chiar şi printre torţionarii din temniţele comuniste!
Desigur, comparaţia poate părea deplasată, însă atunci când o clică este învestită cu puteri aproape absolute, fie ea alcătuită şi numai din intelectuali, atunci puterea schimbă mult atitudinea celor care aparţin clicii.