Renunţarea la păcat

Nimeni dintre oameni nu poate spune că este fără de păcat, dar în acelaşi timp nimeni nu poate spune că nu a simţit niciodată glasul conştiinţei, apostrofarea acesteia în urma unui păcat săvârşit. Încă de la începutul existenţei sale omul se mişcă între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între lege şi fărădelege. Însă, omul are conştiinţa păcatului şi îşi recunoaşte starea lui de păcătoşenie atâta timp cât va recunoaşte păcatul ca posibilitate şi ca faptă săvârşită de el. Însă tendinţa actuală este de a elimina cuvinte de acest gen din vocabular şi din mentalul uman întrucât trebuie eliminat într-un final, din conştiinţa umană sentimentul de vinovăţie. Se poartă discuţii în acest sens, dacă este bine sau nu ca omul să se simtă vinovat, să fie învăţat că poate fi vinovat şi că este bine să îşi recunoască vina. Ce este până la urmă vina? Din conştiinţa generaţiilor de copii şi de tineri sentimentul de vină dispare şi, corelat cu aceasta, dispare încet şi cel de responsabilitate. Altfel spus: nu greşesc, eu nu pot să greşesc şi prin urmare nu răspund pentru ceea ce am făcut, pentru că nu sunt vinovat. Eventual, ideea de vină nu dispare în totalitate, ci ea este aruncată întotdeauna asupra celuilalt: el a făcut, el trebuie să fie pedepsit. Toate acestea nu arată altceva decât degradarea treptată a omului sub apăsarea tot mai grea a păcatelor săvârşite, dar nerecunoscute ca atare. Astăzi păcatul nu mai este văzut ca o faptă rea ci, dimpotrivă, se transferă asupra diferitelor păcate, tot mai mult, o imagine pozitivă. Această viziune tot mai „stricată” asupra vieţii  şi implicit asupra păcatului este dusă la extrem de cei care nu se mulţumesc cu săvârşirea păcatelor, ci îşi promovează faptele în public, cerând chiar recunoaşterea lor ca fapte absolut fireşti şi normale.

Modelul Mariei Egipteanca
Exemplul Mariei Egipteanca este unul grăitor şi tulburător despre puterea vindecătoare a pocăinţei. Înaintea lui Dumnezeu capătă valoare prezentul şi nu un trecut plin de negura păcatului. 17 ani de viaţă trăită în desfrâu nu au oprit, ca urmare a pocăinţei Mariei, harul dumnezeiesc care i-a dat voie să intre în biserică pentru a se închina Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Păcatul săvârşit timp îndelungat s-a imprimat adânc în fiinţa ei, ceea ce a făcut ca lupta cu isipitele să fie una extrem de grea, dar harul pocăinţei şi puterea primită de la Dumnezeu au ajutat-o pe Maria Egipteanca să vieţuiască îngereşte în trup omenesc. Ea şi-a recunoscut însă păcatul, iar smerenia şi pocăinţa i-au dat prilejul să se întoarcă şi să îşi schimbe viaţa. Însă, în zilele noastre păcatului i se pune tot mai mul mincinoasa mască a firescului ceea ce face ca pocăinţa să fie o „floare” din ce în ce mai rară, iar aroganţa, mândria omului schimonosit de păcatele nerecunoscute să fie tot mai des întâlnite. Noi, însă, ştim care este chipul cel bun al vieţuirii şi mai ştim că recunoaşterea păcatului şi renunţarea la acesta nu înseamnă nicidecum umilinţă, înjosire ci, dimpotrivă înălţare pe scara virtuţilor în călătoria noastră către Împărăţia lui Dumnezeu.