Rugăciunea ca mărturie

În ce măsură Dumnezeu vorbeşte prin faptele noastre? „Nu se poate să nu crezi în Dumnezeu” – ne spunem şi spunem şi altora cu convingere aceste cuvinte în mod repetat. Şi aşa este, nu se poate. Este lipsit de logică, să pui la originea vieţii întâmplarea, să spui că tot ceea ce există nu este decât rezultatul hazardului. Raţiunea spune că este necesar să admit Raţiunea care a adus la lumina existenţei întregul Univers. Este şi aceasta o mărturisire a necesităţii logice a existenţei lui Dumnezeu. Însă nu este de ajuns doar atât. Afirmând doar raţional existenţa Lui, putem foarte simplu să-L exilăm într-o depărtare de nestrăbătut, fără să ne „pasioneze” în vreun fel relaţia cu El. Sfântul Apostol Iacov ne spune că o astfel de mărturisire o fac chiar şi demonii, iar noi nu suntem cu nimic mai presus de ei crezând doar aşa.Credinţa se mărturiseşte şi cu viaţa şi cred că lumea aşteaptă în primul rând astfel de mărturisiri. Oamenii sunt sătui de cuvinte seci lipsite de viaţă şi de aceea lumea doreşte poate ca mărturisirea prin cuvânt să fie de fapt o întărire a vieţuirii în Dumnezeu. Nu putem să coborâm vorbirea despre Dumnezeu la nivelul unui discurs lipsit de trăire. Teologia este rezultatul rugăciunii şi numai cel care se roagă poate teologhisi. Altfel riscăm să îl transformăm pe Dumnezeu în „subiect interesant” şi nimic mai mult. Însă trebuie să ştim că cel mai bine vorbim despre Dumnezeu atunci când îl lăsăm să vorbească El prin viaţa noastră şi de aceea rugăciunea este modul cel mai autentic de a vorbi despre Dumnezeu.