Să-ţi porţi crucea!

O vorbă pe care o rostim destul de des, pe care ne-am însuşit-o formal, dar pe care cu greu o digerăm atunci când o raportăm la noi înşine: să-ţi porţi crucea! Când ne confruntăm cu propriile nevoi, cu propriile căderi, când neajunsurile din viaţa noastră ne copleşesc mai că am vrea să ne schimbăm … crucea. Mai aruncăm cu ciudă câte o privire peste gardul vecinului şi, dacă ni se pare că este mai blagoslovit de Dumnezeu, atunci începem să ne tânguim şi să-l învinuim oarecum pe Cel de Sus. Cei mai mulţi dintre noi suntem obişnuiţi, din păcate, să facem aşa. Privim la ceilalţi cu un ochi extrem de critic, vedem orice pai din ochiul semenului, în vreme ce cu noi înşine suntem extrem de îngăduitori. Ne abandonăm propriile cruci şi criticăm „greutatea” mult prea uşoară a crucilor celorlalţi. Zilele trecute s-a iscat o discuţie aprinsă despre post în care câţiva prieteni îşi justificau nepostirea criticându-i virulent pe cei care ţin post şi fac totuşi… păcate. Nu a prins încercarea de a arăta că nu despre celălalt este vorba în post, ci despre mine. Despre celălalt… numai de bine. La propriu! Asumarea propriei cruci tocmai aceasta înseamnă: să îmi iau toate păcatele în spate, ca pe o cruce, şi să merg cu ele înaintea lui Dumnezeu pentru a-i cere iertare. Crucea mea este să-mi văd mie defectele, iar pe aproapele să-l văd cât se poate de frumos, de bun. „Aşa Doamne, Împărate, dă-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu …”. Aşa este purtarea crucii: pentru mine cu pocăinţă, iar pentru celălalt cu dragoste.