Să vedem bine

Am cunoscut, din mila lui Dumnezeu un nevăzător extraordinar: părintele Teofil Părăian. Nu vedea de la vârsta de 1 an. Acest mare handicap nu a fost o piedică în a vedea lucrurile, viaţa, dificultăţile duhovniceşti cu o claritate pe care puţini văzători o au. Mai mult decât atât, era un om luminat în gând, lumină pe care părintele Teofil o transmitea prin simpla prezenţă. Aşadar, un nevăzător trupeşte care vedea esenţa vieţii, ceea ce este important de văzut.
Noi, văzătorii cu trupul, vedem însă, tot mai puţin realităţile duhovniceşti ale vieţii. Am orbit sub apăsarea propriilor păcate, ceea ce face ca judecăţile noastre să nu mai fie în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Vedem peste tot „paie” în ochii fraţilor – pe care prin judecata îmbolnăvită de patimi le transformăm în „bârne” – pe când marile noastre neajunsuri le ignorăm aproape complet. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar face într-o zi ca oamenii să nu mai poată vorbi de bine la persoana I singular şi de rău la persoana a II-a sau a III-a? Puţini oameni ar mai putea vorbi. Însă, dacă i-am cere lui Hristos să ne dăruiască vederea propriilor păcate atunci am şti să vorbim frumos despre oameni la persoana a II-a şi a III-a şi să judecăm greşelile doar la persoana I singular. De fapt ochiul minţii este cel care ne poate aşeza pe Calea mântuirii sau să ne îndepărteze de ea.