Şcoala de pictură pe sticlă din Şcheii Braşovului

Între renumitele şcoli de pictură a icoanelor pe sticlă se numără şi cea din Şcheii Braşovului, unde au activat numeroşi iconari, cei mai mulţi necunoscuţi, dar care au lăsat în urmă capodopere ale arte populare româneşti şi ale spiritualităţii răsăritene.
Prima preocupare de a scoate la lumină valoarea creaţiei meşşterilor zugravi de icoane pe sticlă din Şcheii Braşşovului o datorăm academicianului Ion Muşlea, printr-un studiu publicat în revista braşoveană „Ţara Bârsei” nr. 1 din 1929, intitulat „Pictura pe sticlă la românii din Şcheii Braşovului”. Într-un alt articol numit „Icoanele pe sticlă la Românii din Ardeal” şi publicat în revista „Şeşzătoarea”, nr. XXIV din 1928 Ion Muşlea arăta că icoanele din Ardeal se atribuiau greşit exclusiv meşterilor de la Nicula, ignorându-se, din necunoaştere, pe cele din Braşov, încercând astfel să ofere o lămurire a începuturilor meşteşugului din Şchei şi a legăturilor probabile cu vestitul sat de pictori Nicula, cu atât mai mult cu cât icoanele din Şchei nu se găsesc numai în Ardeal, ci aproape în toate ţinuturile germane muntoase (Tirol, Bavaria, Elşveţia), dar şi în Moravia, Slovacia, la Guralii din Tatra etc.
Faima de care s-a bucurat Nicula s-a datorat cunoscutei minuni din anul 1699, când cea mai veche icoană de la Nicula cu Maica Domnului a lăcrimat, deşclanşând un adevărat pelerinaj, la care participau chiar şi pelerini străini, şi reproducerea ei în numeroase exemplare.
Profesorul Cornel Irimie atrăgea atenţia că „arta zugravilor din Şcheii Braşovului s-a situat la loc de frunte, conturându-se ca o adevărată şcoală de pictură populară. Aprecia în mod deosebit icoana de la 1780, realizată de zugravul Ioniţă din Braşov, aflată în colecţia Romalo, icoana poartă următoarea inscripţie chirilică: „Zugrăvitu-s-au această sfântă icoană de Ioniţă Zugravu ot Braşov, anul 1780 octom(brie) 10 zile”, fiind una din cele mai vechi icoane pe sticlă păstrate, demonstrând prin desenul fin şi sigur, prin cromatica echilibrată, că este vorba de un talentat meşter cu o bogată experienţă.
Arta icoanelor din Şchei s-a datorat condiţiilor specifice, în legătură directă cu apariţia tiparului. Cu siguranţă xilogravura cărţilor coresiene din veacul al XVI-lea a constituit izvor de inspiraţie pentru iconarii de mai târziu. Acest mediu cultural este cel în care protopopul Mihai aducea de la Ipec (Iugoslavia) cele mai importante cărţi de cult în veacul al XVI-lea, iar dascălul Costea traducea primele cărţi populare, şi protopopul Florea Baran scria un manual de filosofie şi protopopul Vasile din Şchei scria primul parimiar românesc.
Mai târziu sunt atraşi şi zugravii de la Nicula, care se stabilesc aici, aşa cum dovedeşte la anul 1847 George Bariţiu în „Reflecsii la zugrăviia în Moldova”.
Ancheta confirmă din plin faptul că în Şcheii Braşovului s-a produs o mare varietate de teme iconografice, cu preferinţă pentru sfinţi: Sfântul Gheorghe omorând balaurul; Maica Domnului – între cele mai frecvente imagini este cea cu Maica îndurerată sau cu Iisus în braţe şi o icoană de influenţă locală: „Maica Domnului cu salbă de bani la gât”; Sfântul Dumitru şi Sfântul Nicolae în ipostaza de răscumpărător a celor două fete de om sărac. Tot de inspiraţie locală este icoana cu Sfântul Haralambie, înşlănţuind ciuma, cu raportare la „Ciuma lui Caragea”, prezentată pe larg în cronicele locale ale Şcheiului. Una din temele preferate este cea a Sfântului Ilie cu căruţa cu cai pe nori, apoi Cina cea de taină, Rusaliile, Iisus cu viţa, Adam şi Eva (în trei momente: naşterea Evei din coasta lui Adam, apoi Adam şi Eva la pomul oprit şi în fine după izgonirea din rai).
Tehnica de lucru a icoanelor din Şcheii Braşovului este ca şi în celelalte centre, folosindu-se ca materiale sticla, vopselele şi lemnul. Aflăm de la Ion Muşlea că erau amestecate culorile una cu alta, în anumite doze pentru a obţine nuanţele dorite. Ca faţa să iasă roz, se dădea cu alb şi roşu. Spre a obţine un verde mai deschis „punem întâi galbăn, apoi dădeam cu verde nou”. Se cunosc şi termeni ca „vânăt cu umbreală de alb”.
Odată culorile pregătite, erau aşezate pe masă într-o mulţime de hârburi şi tinichele. Se lua apoi o sticlă de o mărime oarecare şi un model de aceleaşi dimensiuni, căci se picta după modele (şi la Nicula şi la Braşov), numite la Braşov „tipare”, iar la Nicula „izvoade”, făcute cu creionul după icoane mai vechi.
Adeseori conturele lor erau îngroşate cu cerneală sau culori pentru a nu se şterge aşa de repede. Modelul se întindea pe masă şi peste el se punea sticla, care avea să devină icoană. Întâi iconarul trăgea conturele (adică făcea urzeala) şi aceasta o făcea cu trei din culorile amintite mai sus: negru, alb şi roşu „de gură”. Se scriau apoi literele „biseşriceşti” (chirilice) care numeau personajele.