Sensul Crucii

Privită omeneşte Crucea este osteneală, răbdare, suferinţă, luptă împotriva răului; şi fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viaţă, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-şi poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispăşirii şi a suferinţei este firească în acest veac. Prin suferinţa Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferinţa, dar nu spre moarte, ci spre viaţă, popas spre bucuria Învierii.
Puţina suferinţă a Crucii ne scapă de veşnicia morţii. De aceea Hristos aştepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau şi se bucurau de chinuri, ştiind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18).
Privită dumnezeieşte, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere şi de întărire, semn de biruinţă asupra morţii şi diavolului, „armă nebiruită”, „viaţa şi învierea”, „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne” se minunează Biserica. Şi, într-adevăr, tot harul şi puterea lui Dumnezeu ni se împărtăşesc sub semnul Crucii. De la naştere, până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit-o ca pe darul cel mai de preţ prietenilor Săi. Dându-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”; dându-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveţi întru amintirea Mea, în amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viaţa”; căci Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El.