Setea de rânduieli

Zilele trecute am fost cuprinsă  de o oarecare  dezamăgire. M-am tot gândit din ce cauză. Cred că am găsit şi răspunsul. Mi-am dat seama că ceea ce m-a nemulţumit era lipsa unei rânduieli din viaţa unor oameni care, nu ştiu de ce, nu vor să se alinieze unei vieţi mai frumoase şi mai ordonate
Cu toţii suntem prinşi de felul nostru de a fi. Cu toţii avem obiceiurile noastre în viaţa de zi cu zi. Suntem mulţumiţi dacă în fiecare dimineaţă ne bem cafeaua cu gândul la ziua ce urmează să o începem şi, poate, mulţumiţi dacă la ieşirea din casă ne facem Sfânta Cruce pentru ca Domnul să ne ajute. Suntem obişnuiţi să ne lăsăm casa rânduită ca la întoarcere să ne fie drag să deschidem uşa. La fel de drag ne este şi când stăm seara la masă cu familia şi ne povestim câte una, alta de peste zi. Suntem obişnuiţi ca în cercurile sociale în care ne aflăm să vorbim şi să răspundem la întrebări. La fel de obişnuiţi suntem să dăm bineţe cunoscuţilor sau chiar şi necunoscuţilor. Şi câte şi mai câte pe care le facem din respect şi obişnuinţă respectând, aş putea spune, legile nescrise  ale societăţii în care trăim.

Altfel?
Dar, vrând, nevrând, se pare că mulţi dintre noi nu vor, sau nu ştiu, sau nu pot să se alinieze unor rânduieli nescrise ale comunităţii în care trăiesc. Oare din teama de a  se conforma, de a nu fi ca ceilalţi sau pur şi simplu din dorinţa de a ieşi în evidenţă? Nu ştiu dacă rânduielile cu care am crescut sunt bune sau cele mai bune, poate sunt mult prea subiectivă. Fie ele nescrise, au fost făcute în aşa fel încât toată lumea să fie mulţumită şi să-şi înţeleagă locul şi rostul.
Copiii nu aveau ce căuta acolo unde oamenii mari discută. Ei trebuia să-şi vadă de-ale lor. Nu aveau voie să refuze a-şi ajuta părinţii în diferite treburi. Nu aveau voie să le întoarcă vorba. Aveau datoria să facă mici treburi casnice pentru a se simţi utili şi pentru a învăţa câte şi mai câte ale vieţii şi spre folosul lor viitor. De multe ori îmi aduc aminte de bunica mea, care m-a învăţat cum trebuie să ţin furcoiul în mână când întorci fânul. Nici măcar uneltele nu le mânuieşti oricum. Tot ea îmi spune că femeile care făceau parte din corul bisericii, la sfârşitul slujbei, coborau din podul bisericii în ordinea căsătoriei. Deci, exista rânduială şi respect în toate.
Mi-am adus aminte de toate acestea când am participat zilele trecute la Sfânta Liturghie la o biserică. Deşi aveam totuşi pretenţia ca oamenii să fie altfel, mi-am dat seama că lipseşte ceva. Şi acel ceva am constatat că se numeşte RÂNDUIALA. Şi lipsa asta cred că vine, mai de grabă, din indolenţă, neştiinţă, mândrie, lipsa comunicării. Sau din ce? Am observat că aproape nimeni nu era atent la slujbă. Erau preocupaţi de altele. Şi mai ales de cine intră în biserică şi unde să-l dirijeze să stea. Plus că fiecare intra în biserică după bunul plac. Nu conta că era momentul în care preotul ieşea cu Sfintele Daruri şi, poate era mai bine să nu deranjezi cu zgomotul, ci să stai liniştit la uşă. Nu conta că
te-ai dus la biserică, telefonul a sunat şi, sigur că tanti a ieşit afară, că erau probleme importante de discutat.

Sfârşit cu … aplauze!
Din păcate toate acestea sunt destul de dureroase. Şi aş putea spune că nu ne putem sustrage lor decât prin ignoranţă. Dar cum le poţi ignora când ai fost altfel obişnuit? Nu poţi pricepe nepriceperea celor din jurul tău. Aşa cum nu pot pricepe cum să aplauzi după ce s-a interpretat imnul ţării. Nu pot pricepe de ce poziţia nu a fost cea de drepţi în timpul în care s-a cântat acest imn.
Nu ştiu ce anume a făcut să apară obiceiurile şi rânduielile. Poate din dorinţa de a nu ni se pierde identitatea. Este însă regretabil faptul că există comunităţi care nu vor să distingă binele şi frumosul de rău şi urât. Ar trebui să fim mai atenţi la toate aceste lucruri. Rânduielile nescrise ar trebui să constituie pietrele de temelie ale civilizaţiilor noastre. Să sperăm că ne apropiem de finalul crizei de identitate în care ne aflăm apărută din diverse motive şi că reuşim prin mici eforturi să ne regăsim calea cea bună şi frumoasă. Căci, pe cea dreaptă o ştie doar Dumnezeu.

Spre o mai bună rânduială, spre iertare şi spre îngăduinţă, Prof. Lucica ELECHEŞ