Sfânta Cruce

Perioada în care ne aflăm este marcată de Sfânta Cruce. Ne gândim la Sfâna Cruce atât ca simbol duhovnicesc, ne gândim la purtarea crucii care înseamnă asumarea vieţii cu tot ceea ce îngăduie Dumnezeu să trăim şi ne gândim la Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea noastră. „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. (I Cor. 1, 18). Crucea aşadar este semn de mântuire şi aici, sfântul Apostol Pavel are în vedere atât crucea ca obiect cât şi ca realitate duhovnicească pe care creştinul şi-o asumă, ştiind că Dumnezeu îngăduie încercările în viaţă pentru izbăvire. Crucea nu este pentru toţi semn de mântuire, sau puterea lui Dumnezeu. Ei sunt cei ce pier, cei care se lasă purtaţi de vâltoarea vremii şi ignoră viaţa duhovnicească. Mântuirea înseamnă şi asumarea suferinţei şi pentru mulţi creştini, de-a lungul istoriei, suferinţa pentru Mântuitorul Hristos s-a transformat în bucurie cu neputinţă de descris şi de înţeles de către cei ce îi martirizau pe creştini. Omul nu piere răpus de minciuna păcatului pentru că aşa vrea Dumnezeu, ci pentru că aşa vrea el. Lupta împotriva Crucii şi implicit împotriva Mântuitorului a fost dusă de la începuturile Bisericii şi este dusă cu înverşunare şi în zilele noastre. Crucea „îi arde” pe cei care se îndepărtează de viaţa duhovnicească, pe cei care fug de Dumnezeu şi simpla vedere a ei le dă fiori pentru că le vorbeşte despre propriile neputinţe apărute din însoţirea cu păcatul, despre limitele vieţii şi, mai crunt, despre păcatele pentru care fiecare dintre noi va trebui să răspundă înaintea Dreptului Judecător. Motivele pentru care şi astăzi se luptă cu înverşunare împotriva Crucii lui Hristos sunt, aşadar, vizibile şi lesne de înţeles.

Prin Cruce spre Înviere
„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14). Sfânta Cruce capătă sens doar în Înviere pentru că dacă întreaga lucrare a Mântuitorului s-ar fi oprit la Cruce şi îngropare, atunci învăţătura Sa ar fi rămas doar o frumoasă filosofie şi un cod moral şi nicidecum o învăţătură mântuitoare. Doar Dumnezeu putea să primească, de bunăvoie, o moarte atât de josnică şi să învieze din mormânt în slavă. Orice om putea muri pe o cruce, însă doar Dumnezeu putea să triumfe împotriva morţii prin Înviere. Apostolii şi ucenicii Domnului erau cu toţii speriaţi şi trişti pentru că nu înţeleseseră cuvântul spus de Domnul Hristos că a treia zi va învia, dar şi pentru că, în urma răstignirii tot din ceea ce le transmisese Domnul se năruise în minţile lor. Viziunea lor era lipsită de sens pentru că Învăţătorul murise. Învierea trasfigurează însă totul, readuce la viaţă totul şi Crucea devine pentru ei şi prin ei pentru întreaga Biserică, dătătoare de bucurie şi izvor de mântuire. Fără Înviere crucea nu ar fi fost un astfel de izvor şi nu i-am fi putut spune „Sfânta Cruce”. În această perioadă Biserica mărturiseşte astfel: „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta, o lăudăm şi o mărim”.