Sfântul Antipa de la Calapodeşti

În Mineiul pe ianuarie, în 10 zile se pomeneşte Cuviosul Ieroschimonah Antipa Atonitul sau de la Calapodeşti.
Cuviosul Antipa s-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, judeţul Bacău, dintr-o familie de clerici. La Sfântul Botez a primit numele de Alexandru Luchian. La vremea cuvenită, lipsindu-i darul pentru învăţătură a devenit păstor. În singurătatea lui, în jurul turmei, cu timpul i s-a dezlegat însă dorinţa cunoaşterii slovelor şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea şi lui darul de a învăţa. Totodată, nevoindu-se cu păstoritul, şi-a dat seama că sufletul lui tânjeşte după cele spirituale şi, în cele din urmă, s-a hotărât să părăsească turma şi să plece la mănăstire ca să se facă monah. Ca urmare, la vârsta de 20 de ani a intrat ca frate în obştea mănăstirii Căldăruşani, ctitorie a marelui voievod Matei Basarab.
S-a obişnuit cu ascultările la care a fost orânduit şi s-a îndulcit cu dumnezeieştile slujbe, cu pravila de începător, cu învăţăturile înţelepte ale duhovnicilor.
Dând dovadă de ascultare şi de smerenie, fratele Alexandru s-a familiarizat cu viaţa chinovială şi, râvnitor fiind, voia ceva mai mult, către suişul cel duhovnicesc. Auzise de Sfântul Munte al Atonului, unde
s-a dus, oprindu-se la sihăstria Lacu, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie - ca şi la Căldăruşani -, unde trăiau peste 80 de pustnici români. În acest schit, fratele Alexandru a făcut cunoştinţă cu unii duhovnici cu înaltă experienţă spirituală şi s-a iniţiat treptat în lumina Sfintelor Scripturi şi a ascultării pentru Domnul, în cea mai adâncă smerenie. În acelaşi timp în el s-a trezit o dorinţă fierbinte ca să se învrednicească să fie primit în îngerescul chip, pentru a se lega şi mai mult de viaţa monahală. Egumenul schitului împreună cu soborul au hotărât ca acest frate vrednic să primească tunderea în cinul monahal, ca unul care şi-a îndeplinit cu râvnă ascultările la care a fost rânduit şi iubeşte viaţa călugărească.
După o trăire sihăstrească de aproape 15 ani, la schitul Lacu, s-a mutat la mănăstirea Esfigmen, care este printre cele mai vechi din Sfântul Munte (secolul al X-lea), unde a stat patru ani. A obţinut binecuvântarea stareţului mănăstirii pentru a se îndrepta spre schimnicie.
Potrivit tradiţiei, cu acest prilej i s-a schimbat numele de botez, numindu-se în schimnicie Antipa. În anul 1860 a părăsit Muntele Athos şi s-a întors în ţară.
Ieroschimonahul Antipa, cunoscător al limbii ruse, în dragostea sa de a sluji o cauză obştească, pentru care a fost solicitat, şi-a luat toiagul de călătorie şi a purces la drum lung, prin ţinuturile pravoslavnicei Rusii. Un popas poate ceva mai lung l-a făcut la vestita Lavra Pecerska, cea cu multe biserici împodobite şi cu icoane făcătoare de minuni, cu sfinte moaşte de pustnici, cu peşteri şi catacombe şi cu sute de călugări slujitori. Această lavră era pentru credincioşii ruşi ca un nou Ierusalim, la care ei veneau în pelerinaj de la mari depărtări. Aici se aflau şi unii călugări români, iar mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost o vreme stareţ al ei. Poposind la această lavră, ca pelerin, Cuviosul Antipa s-a închinat moaştelor sfinte din peşteri, proslăvind pe Dumnezeu care a dat asemenea har oamenilor sfinţi. Iar după ce s-a întărit sufleteşte şi a făcut legături frăţeşti cu monahii de aici, a luat binecuvântare şi a plecat mai departe. În cele din urmă, în anul 1865 a ajuns la mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga. Văzând buna rânduială de aici, Cuviosul Antipa s-a stabilit la Valaam, unde a trăit încă 17 ani în frica Domnului.
Pentru multele sale vrednicii, el a fost cinstit cu harul preoţiei, sarcină care i-a înmulţit ostenelile către Dumnezeu, ştiind că avea să răspundă de sufletele care i s-au încredinţat pentru povaţă duhovnicească. El era un om foarte sobru. Postul îndelungat, smerenia şi rugăciunea inimii i-au fost mai departe călăuză şi putere ziditoare care hrăneşte pe cei flămânzi şi însetaţi cu sufletul. Pentru aceasta numele şi faptele sale minunate s-au răspândit în părţile de nord ale Rusiei şi mulţi credincioşi veneau la mănăstirea Valaam ca să cunoască pe omul lui Dumnezeu şi să primească binecuvântarea şi învăţăturile sale. După o viaţă întreagă petrecută în nevoinţe călugăreşti, Ieroschimonahul Antipa, cunoscându-şi de mai înainte sfârşitul, a citit Acatistul Maicii Domnului, în ziua cea din urmă a vieţii sale, apoi, îmbrăţişându-i pe toţi fraţii şi având pe buze rugăciunea inimii, şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Iisus Hristos, la 10 ianuarie 1882. A fost înmormântat în gropniţa de obşte a mănăstirii. Pentru că acest cuvios, chiar din viaţă, se bucura de faima sfinţeniei în rândul monahilor şi al credincioşilor, ucenicul său, ieromonahul Pimen, în anul următor i-a scris viaţa, care s-a tipărit la Petersburg, cu titlul: Vrednica de pomenire viaţă a Ieroschimonahului Antipa. În anul 1906, călugării ruşi de la Sfântul Munte, care-l cunoscuseră pe Cuviosul Antipa şi au păstrat legătura cu el la mănăstirea Valaam, l-au trecut în rândul sfinţilor în cărţile lor de cult. La noi în ţară a fost mai puţin cunoscut, însă s-a bucurat de aprecierea străinilor, între care a stat mai mult, care l-au iubit şi l-au preţuit, trecându-l în calendar ca sfânt cuvios. El este singurul călugăr atonit român care a fost trecut în rândul sfinţilor printr-o canonizare spontană, venită îndată după trecerea sa la cele veşnice. Faptul acesta constituie un temei puternic pentru recunoaşterea sfinţeniei vieţii sale de către Biserica strămoşească.