Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani

Acest preacuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în muntele Bisericanilor şi adevăratul întemeietor al mănăstirii cu acelaşi nume. S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ. Şi de mic copil avea chemare spre viaţa călugărească. Deci, căutând să împlinească grabnic cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: «Cela ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» şi iarăşi: «Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37-38), îndată şi-a lăsat părinţii şi a intrat în nevoinţa monahală la mănăstirea Bistriţa, ctitoria marelui domn Alexandru cel Bun. Aici, primind îngerescul chip al călugăriei, în puţini ani a deprins de la părinţii bătrâni meşteşugul încordărilor duhovniceşti, adică lupta cu gândurile, păzirea minţii de cugete rele, înfrânarea simţurilor, ascultarea şi smerita cugetare, astâmpărându-şi patimile firii cu cureaua postului şi înălţându-şi mintea la Mirele Hristos, prin neîncetată rugăciune.
A plecat la Locurile Sfinte şI după ce s-a închinat la Mormântul dătător de viaţă din Ierusalim, s-a retras la pustie, în Valea Iordanului, ajungând în puţini ani sihastrul vestit. Aici s-a nevoit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu câţiva ucenici, răbdând multe năluciri şi ispite de la diavoli. Mâncarea lui era o dată la o zi sau două, puţină pâine uscată şi apă din râul Iordan. Aici, în cea mai înaltă şcoală a liniştii şi rugăciunii, a ajuns Cuviosul Iosif, Sihastrul la măsura desăvârşirii şi a sfinţeniei, suferind, ziua, arşiţa grea a soarelui, noaptea, privegherile cele târzii, citirea psalmilor, nenumărate metanii, rugăciunea cea de foc cu mâinile înălţate la cer şi războiul cel greu de biruit al diavolilor. Dar fiind întărit de darul Duhului Sfânt, a surpat prin smerenie şi răbdare toate cursele vicleanului vrăjmaş al neamului omenesc, arzându-le cu postul, cu rugăciunea, cu păzirea curată a minţii şi cu dumnezeiasca dragoste. Aşa a ajuns Cuviosul Iosif la înălţimea urcuşului duhovnicesc, devenind cel dintâi sihastru român cunoscut în prima jumătate a veacului al XV-lea, din pustiul Iordanului.
S-au adunat în jurul Cuviosului Iosif Sihastrul şaptesprezece pustnici, dintre care cincisprezece români şi doi greci, luând fiinţă astfel prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă.
Dar «Sihăstria lui Iosif» de la Iordan n-a dăinuit multă vreme, că năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, multă spaimă şi tulburare au făcut între creştini. Atunci şi călugării nevoitori prin mănăstiri şi în pustiul Iordanului s-au risipit în ţinuturi îndepărtate, ca să scape de primejdie. Văzând aceste tulburări în Ţara Sfântă, Cuviosul Iosif şi-a luat pe cei şaptesprezece ucenici şi, după ce s-au închinat la Mormântul Domnului, au venit cu toţii în Moldova. S-au dus într-un munte din apropiere, acoperit cu păduri seculare, numit de atunci «Muntele Bisericanilor», adică al celor «bisericoşi». Astfel, «Sihăstria Cuviosului Iosif» din Valea Iordanului s-a mutat în Moldova, pe muntele Bisericanilor. Iar pravila sihaştrilor din «Sihăstria - sau Schitul - lui Iosif» de la Bisericani era aceeaşi ca în pustiul Iordanului.
Aşa s-a nevoit acest vestit sihastru împreună cu ucenicii săi mulţi ani de zile, bineplăcând lui Dumnezeu şi fiind cinstit de toţi ca mare părinte duhovnicesc, dascăl al liniştii şi rugăciunii şi întemeietor al primei aşezări monahale pe muntele Bisericanilor. Dar nu numai călugării, ci şi credincioşii de prin sate îl căutau, îi cereau cuvânt de folos şi se vindecau cu rugăciunile lui. Pentru aceea încă din viaţă era cinstit ca sfânt în ţinutul Neamţu.
Spre sfârşitul veacului al XV-lea, Cuviosul Iosif Sihastrul de la Bisericani a trecut la cele veşnice, încărcat de zile şi de multe fapte bune.

Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani
Cuviosul Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la începutul sec. al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peşteră din muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur, în aspră osteneală, timp de 60 de ani. Vara şi iarna petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, biruind, cu puterea lui Hristos, neputinţele firii şi ispitele diavolului.
Pe acest cuvios l-a cunoscut şi Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea cuviosului la Domnul, i-a sărutat sfintele moaşte. Este cunoscut ca unul dintre marii sihaştri din Carpaţi, având o viaţă pilduitoare: trăirea în desăvârşită lepădare de sine, smerenie şi în neîncetată rugăciune. Şi-a dat sufletul lui Hristos, numărându-se printre sfinţii români, cinstiţi de popor. Moaştele lui au fost aşezate în peştera în care a trăit, peşteră ce se poate vedea şi astăzi şi în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburări din ţară, sfintele moaştele au fost împărţite.
Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani sunt sărbătoriţi de biserica noastră în data de 1 octombrie.